Trecutul prezentului

Am incetat demult sa incerc macar sa pun rachetica mica in mana unui copilas dornic de a invata tenis pentru a ajunge campion. Inainte demult o faceam si parca era destul de distractiv, dar in acelasi timp extrem de greu din moment ce era si o responsabilitate uriasa a mea, a celui ce preda un calup de informatii impachetat frumos pentru un posibil viitor potential sportiv ce cerea cu subinteles sa aiba dreptul macar la seriozitate si calitate informationala.
Am trecut pas cu pas spre cei mai mari si dintr-o data realitatea m-a pus fata in fata cu ceea ce personal consider etica profesionala, respect pentru profesie si respect de sine, in acelasi timp aceste lucruri indreptandu-mi atentia inapoi spre primii pasi, cei ai predarii tenisului sub forma necunoscuta pentru primele dati.
Aflat in antrenament, dirijand de pe margine unul dintre sportivi, incercand sa creeam cadrul benefic de a progresa am constatat o dorinta excesiva de a reusi acel ceva planificat, dar in totala neconcordanta cu posibilitatile tehnice de care dispune sportivul. Pentru el lupta a continuat, pentru mine insa universul s-a mutat cu pizma in interiorul meu si gandurile au inceput sa curga necontenit spre trecut. Al lui, al meu, al tenisului, al celor ce pot schimba ceva dar nu o fac pentru ca ... sunt multe motive.
Ajungi junior cu aspiratii la seniori si constati ca poate poti mai mult, dar nu ai cu ce pentru ca cineva sau ceva in trecut a tratat cu superficialitate tenisul predat.
Daca m-ati intreba daca e greu sa antrenezi sportivi ca Elena Bogdan, Andreea Iova sau Alexandru Luncanu v-as spune sincer ca e urias de greu, dar sunt si alte lucruri care contrabalanseaza, in special pentru ca lucrezi cu sportivi ce au trecut de pragul de copil nevinovat si intr-o anumita masura stiu ce vor. E o munca in echipa care indiferent cat e de grea este suportabil de frumoasa.
Daca m-ati intreba ce mi-a fost mai greu sa antrenez, initiere sau performanta, cu mana pe inima va spun ca initiere.
Pentru simplul fapt ca acolo e munca unitara a profesorului care se chinuie cu un ambalaj de carne si oase sa il faca atent ca acolo se desfasoara un proces instructiv-educativ, sa il transfome din dezinteresat in copil activ, sa il invete un sport si sa ii modeleze o educatie, fie ea si numai sportiva. Iar asta implica si o responsabilitate uriasa de a face ceea ce trebuie pentru ca, copilul, sa beneficieze de tuningul necesar continuarii cursei, daca isi va dori si va putea.
Daca un sportiv la final de cariera nu a reusit performante datorita lui personal, atunci se poate inchide inca o fila. Daca insa nu atinge maximul datorita plecarii deficitare ( in cazul de fata ), parca nu e datoria sportivului sa culeaga deficientele celor investiti de sistem.
Eu daca as fi o insitutie sau in conducerea unei institutii ce premiaza sportivii la rezultate exceptionale as premia fiecare antrenor ce a lucrat cu sportivul, an de an, dar mai ales pe cel ce i-a pus racheta in mana pentru prima data si cel ce l-a convins ca tenisul poate deveni camin confortabil. Sunt cei ce au o responsabilitate uriasa, sunt cautatorii de aur sportiv si indrumatorii adevarati pentru restul sistemului, sunt cei datori cu inocularea tenisului asa cum el va fi sau, mai bine zis, cu inocularea visului mai aproape de visul sportivului.
Sunt multe de zis, dar acolo la baza piramidei cineva ar trebui sa construiasca din pasiune edificii solide ce timpul le va pune in valoare. Sunt prea putini insa cei ce acolo isi fac treaba si astfel SI la terminarea antrenamentului am inghitit in sec ceva ce nu ar fi trebuit sa arate asa. Am vazut inca un sportiv ce munceste mai mult acum pentru a acoperi ceea ce in trecut a fost la voia intamplarii si a nepasarii, dar cum nu cunosc realitatea asa cum a fost inchid cu: daca a fost vina elevului, sa munceasca acum. Daca insa a fost vina profesorului, cine il trage MACAR la raspundere?
Cu drag,