Etajul ...

O viata de om traita la etajul tenisului ... sau echivalentul a cum tenisul este ingurgitat de noi, antrenorii. Intr-o zi o sa transpun, poate, in cuvinte ordonate, aceste trairi, senzatii, clipe petrecute la etajul imediat urmator al celui ce practica tenisul in prima linie. Sau mai bine zis de ce as face-o? Pentru cei ce vor sa citeasca carti de fictiune exista atatea manuscrise.
Etajul Salii Polivalenta ramane in urma ca un declick a ceea ce poate exista sub forma de dilema in mintea celor ce isi arunca toata energia inainte sub denumire de coach. Ce iti doresti cel mai mult in postura asta? Sa fii la etaj macar pentru o singura data, sa simti adrenalina, frustrarea, incordarea, bucuria, ingrijorarea situatiei competitionale ... concomitent cu ceea ce intampla sub ochii tai pe scena tenisului adevarat jucat de actorii cu drept de vot ... concomitent insa si cu atatea lucruri care trec pe langa tine intr-o viata paralela dusa asemeni un carusel limitat de timp.
A fi la etaj pentru o singura data este sau poate fi un maxim care necesita decizie, este sau poate fi o dilema interioara ce necsita rezolvare: ajunge sau mergi mai departe? Ti-ai atins scopul si poate vrei sa mergi mai departe dus de val? Ti-ai atins ceea ce ti-ai dorit si e momentul sa iti indrepti privirea si spre carusel ? Iti doresti oare sa nu fi ajuns la etaj niciodata pentru a nu fi pus in postura de a decide asa drastic?
Etajul tenisului de performanta este un conglomerat de intuneric si lumina trait la viteza crescuta care iti dirijeaza restul, este un labirint cu o singura iesire de siguranta si cu multe camere obscure, nimic frumos si placut in marea lui majoritate ... poate doar multumirea ca treci prin el cu atata stoicism. Din cand in cand descoperi ca exista cate o luminita palida ce palpaie in tavanul spart de timp si te indrepti cu putere poate-poate evadezi, traiesti clipa si apoi te cufunzi inapoi in bezna.
Ciudat, dar atat de real e ca etajul e la fel indiferent daca il cheama Melbourne, Paris, Londra sau New York. Mi-am dat seama si eu la Polivalenta. Se schimba cadrul, dar doar pentru cateva zeci de secunde in care esti confuz. Pana acum a fost frumos pentru ca sperai ca se schimba ceva in fiecare labirint in care intrai, dar acum se pare ca asa va fi mereu ... nimic nou sub soare.
A trecut deja demult decat mi-am dorit sa stau pentru prima data la etaj. Am mers mai departe poate indemnat de ambitie. Si de ce nu curiozitate. Au trecut lojele de lux ale tenisului, au trecut lojele inferioare ale tenisului, au ramas toate in urma, dar parca nimic nu poate schimba bezna intunericului. Oare nu e normal sa cauti si antagonismul? Daca nu e nimic nou sub soare inainte, ce cauti sa mergi ca orbul pe acelasi drum?
Etajul ... e ca un drog. Imi place sa ma droghez asa, dar parca am obosit sa urc scarile mereu si mereu pentru a asista la ceea ce stiu ca nu se poate schimba. Apare insa de fiecare data acea luminita si iti ia mintile.
Cu drag,