Limbajul cel mai adesea folosit de catre antrenor in relatie cu un sportiv este limbajul verbal prin intermediul caruia se deruleaza majoritatea actiunilor vizate in procesul educativ-informativ. Ar fi multe de spus, dar ma opresc la una dintre chichite: eu cu cine comunic?
Mai pe intelesul fiecaruia, eu cu cine dialoghez pe teren? Bineinteles ca sportivul este partenerul de dialog. Sunt insa ceva aspecte ascunse.
Extrem de interesanta este atitudinea celui aflat in fata antrenorului, un copil care parcurge un drum sinuos in a se tranforma pe zi ce trece din ascultator 100% si implicit sa spun executant 100% ( in mod ideal ) in independent in mare masura de antrenor, dar ramanand executant 100%. Cand incep tenisul, elevii sunt dependenti de antrenor si sfaturile lui. Cand ajung la un grad de experienta mai ridicat si implicit la o maturitate in joc, ei devin interdependenti de antrenor (intr-o mai mica sau mai mare masura), care este obligat la a aplica creionari subtile celui ce deja are o structura cladita in timp. El stie ce are de facut, dar nu simte totul asa cum de pe margine se vede. Dar nici nu vrea sa il mai bati la cap cu toate cele ca la inceput. El vrea la obiect si simplu, uneori prea exigent decat isi da seama.
Rolurile s-au inversat in timp, singurul ramas in picioare fiind implicarea sportivului. La inceput o facea indemnat de antrenor, acum o face indemnat de el insusi. Si asta e ceea ce se cauta. Sportivul sa traga pentru el, el si numai el. Dar el cere si un antrenor. Dar dintr-o alta postura, de partener si nu de profesor. E ceva diferit si unic, cu atat mai mult ca cat fiecare individ-sportiv "cere" acelasi lucru, dar in alti termeni.
Un antrenor trebuie sa isi aleaga sportivii si viceversa, pentru ca intrebarea e simpla: de cate ori poti face pe cameleonul?...
in fiecare secunda pe teren, in fiecare zi de pregatire ... Cat timp poti fi cu antenele ridicate sa receptionezi semnale decodabile si transformabile intr-o singura frecventa. Cea pe care sportivul o cere. Si bineinteles o cauta.
Am gasit un substrat interesant vis-a-vis de ceea ce cauta triunghiul performantial in tenis ( sportiv-antrenor-parinte ) la nivel de comunicare si anume "comfortul" relational si mai pe inteles "ce face celalalt ca sa satisfaca celuilalt asteptarile", un fel de punct de plecare ce ramane constanta ideala intre cei ce muncesc pentru un scop comun. Sunt de acord cu asa ceva, dar de cele mai multe ori extremele se atrag asemeni magnetilor, astfel ca pe undeva exista si unele asemanari, dar si deosebiri. Ce face un pic diferenta? Capacitatea antrenorului de a isi da seama cu cine vorbeste pe teren, la ce varsta si automat la ce nivel de dependenta a sportivului. Si mai ales tonul folosit. Pentru ca de obicei antrenorul uita ca sportivul este in centrul atentiei si pe el se lucreaza si nu invers. Atentie insa la luatul peste picior al antrenorului care afecteaza singura constanta: implicarea in proces a sportivului.
Astfel ca de fiecare data intrebarea poate fi pusa si invers: sportivul vorbeste cu cine? Daca are cu cine, atunci va scoate un rezultat, daca nu, va munci probabil mult.
Ideea de comfort o pot exprima si invers: la inceput, sportivul se simte inconfortabil, dar mai tarziu antrenorul devine asa. Munca cu sportivii e mereu placuta, dar nu cred ca putem vorbi de comfort ca si element de echilibru sau macar de stabilire a unei relatii optime. Caci perfecte nu se pune problema. Ce e drept ca un anume grad de comfort exista in mod bilateral, caci pe undeva din asta te si incarci ca sa poti merge mai departe. Iti ramane insa sa faci pe cameleonul. Atat ca antrenor, cat si ca sportiv. Undeva exista un echilibru intre gradul de exercitare al acestei calitati, dar aproape intotdeauna antrenorul se adapteaza la sportiv. Pentru ca el mereu stie ce are de facut, trebuie doar indrumat. Ma rog, putin mai mult decat atat.
PS: unii antrenori vorbesc si isi rezerva dreptul sa si reuseasca. Raspunsul final vine din partea cealalta a fileului ... cel caruia ii vorbeste a inteles mesajul? Si atentie, nu cel pe care il vroia a fi transmis antrenorul, ci cel pe care il astepta sportivul. Si asta e al dracului de greu de facut.
Cu drag,
Mai pe intelesul fiecaruia, eu cu cine dialoghez pe teren? Bineinteles ca sportivul este partenerul de dialog. Sunt insa ceva aspecte ascunse.
Extrem de interesanta este atitudinea celui aflat in fata antrenorului, un copil care parcurge un drum sinuos in a se tranforma pe zi ce trece din ascultator 100% si implicit sa spun executant 100% ( in mod ideal ) in independent in mare masura de antrenor, dar ramanand executant 100%. Cand incep tenisul, elevii sunt dependenti de antrenor si sfaturile lui. Cand ajung la un grad de experienta mai ridicat si implicit la o maturitate in joc, ei devin interdependenti de antrenor (intr-o mai mica sau mai mare masura), care este obligat la a aplica creionari subtile celui ce deja are o structura cladita in timp. El stie ce are de facut, dar nu simte totul asa cum de pe margine se vede. Dar nici nu vrea sa il mai bati la cap cu toate cele ca la inceput. El vrea la obiect si simplu, uneori prea exigent decat isi da seama.
Rolurile s-au inversat in timp, singurul ramas in picioare fiind implicarea sportivului. La inceput o facea indemnat de antrenor, acum o face indemnat de el insusi. Si asta e ceea ce se cauta. Sportivul sa traga pentru el, el si numai el. Dar el cere si un antrenor. Dar dintr-o alta postura, de partener si nu de profesor. E ceva diferit si unic, cu atat mai mult ca cat fiecare individ-sportiv "cere" acelasi lucru, dar in alti termeni.
Un antrenor trebuie sa isi aleaga sportivii si viceversa, pentru ca intrebarea e simpla: de cate ori poti face pe cameleonul?...
in fiecare secunda pe teren, in fiecare zi de pregatire ... Cat timp poti fi cu antenele ridicate sa receptionezi semnale decodabile si transformabile intr-o singura frecventa. Cea pe care sportivul o cere. Si bineinteles o cauta.
Am gasit un substrat interesant vis-a-vis de ceea ce cauta triunghiul performantial in tenis ( sportiv-antrenor-parinte ) la nivel de comunicare si anume "comfortul" relational si mai pe inteles "ce face celalalt ca sa satisfaca celuilalt asteptarile", un fel de punct de plecare ce ramane constanta ideala intre cei ce muncesc pentru un scop comun. Sunt de acord cu asa ceva, dar de cele mai multe ori extremele se atrag asemeni magnetilor, astfel ca pe undeva exista si unele asemanari, dar si deosebiri. Ce face un pic diferenta? Capacitatea antrenorului de a isi da seama cu cine vorbeste pe teren, la ce varsta si automat la ce nivel de dependenta a sportivului. Si mai ales tonul folosit. Pentru ca de obicei antrenorul uita ca sportivul este in centrul atentiei si pe el se lucreaza si nu invers. Atentie insa la luatul peste picior al antrenorului care afecteaza singura constanta: implicarea in proces a sportivului.
Astfel ca de fiecare data intrebarea poate fi pusa si invers: sportivul vorbeste cu cine? Daca are cu cine, atunci va scoate un rezultat, daca nu, va munci probabil mult.
Ideea de comfort o pot exprima si invers: la inceput, sportivul se simte inconfortabil, dar mai tarziu antrenorul devine asa. Munca cu sportivii e mereu placuta, dar nu cred ca putem vorbi de comfort ca si element de echilibru sau macar de stabilire a unei relatii optime. Caci perfecte nu se pune problema. Ce e drept ca un anume grad de comfort exista in mod bilateral, caci pe undeva din asta te si incarci ca sa poti merge mai departe. Iti ramane insa sa faci pe cameleonul. Atat ca antrenor, cat si ca sportiv. Undeva exista un echilibru intre gradul de exercitare al acestei calitati, dar aproape intotdeauna antrenorul se adapteaza la sportiv. Pentru ca el mereu stie ce are de facut, trebuie doar indrumat. Ma rog, putin mai mult decat atat.
PS: unii antrenori vorbesc si isi rezerva dreptul sa si reuseasca. Raspunsul final vine din partea cealalta a fileului ... cel caruia ii vorbeste a inteles mesajul? Si atentie, nu cel pe care il vroia a fi transmis antrenorul, ci cel pe care il astepta sportivul. Si asta e al dracului de greu de facut.
Cu drag,
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
No comments:
Post a Comment