We just landed on Bucharest, our final destination” auzeam luni dimineata la venirea din Lisabona. O stare placuta incepuse sa cuprinda intreg corpul iar pe moment ce avionul parcurgea in liniste distanta pana la dock-ul de parcare cuvintele spuse in engleza adusesera cu sine o linistire interioara: ajunsesem acasa dupa zile si zile petrecute in habitaclul impus de obiectivul calatoriei. Mi-e greu sa exprim de ce se intampla mereu asa dar probabil mental aproprierea de casa creeaza secvente interioare generatoare de confort launtric sporit. Calatoresti la un moment dat catre toate colturile lumii, vezi atat de multe lucruri si incepi sa crezi ca “acasa” se poate identifica cu viitoare necunoscuta locatie de odihna nocturna unde de cele mai multe ori ambianta si noutatea intalnita este ca si confort peste ceea ce am eu intre cei patru pereti situati in Berceni. Si? Un paradox sentimental este in toi si directiva e clara: din toate vagaunile globului iti doresti sa ajungi acasa.
Acasa unde fiecare lucru romanesc este de nepretuit. Tragi aerul in piept si nu ii gasesti echivalent, revezi familia si prietenii si simti ca lumea este a ta, mananci in sfarsit o portie de sarmale facute de mama si auzi in jurul tau cuvintele romanesti, cauti curios ce mai e nou sau ce s-a mai schimbat de cand ai plecat. O senzatie coplesitoare aparuta si reaparuta instantaneu la fiecare revenire acasa.
Prima zi trece repede, dar din a doua zi deja dorul de casa se transfoma intr-o intrebare retorica: oare asta am vrut eu, sa vin acasa?
O lupta interioara se duce constant. Eu asta simteam la sute de kilometrii departare, asta indemna cu putere inima, asta stabilea cu indarjire sufletul ca si obiectiv imediat urmator. Senzatia este incredibil de puternica si arzatoare, dar la un moment dat oranduiesti totul cu chibzuiala si rabdare: fiecare la timpul lui. Si asa faci. Odata ajuns insa printre “blocurile gri” sistemul te face sa traiesti live o realitate crunta: oricat de mult iti doresti sa ramai vertical ceva iti demonstreaza ca nu ai cum sa o faci. Ce cauti acasa draga calatorule?
Incerci sa aplici cele inglobate departe de kilometrul zero al existentei tale, incerci sa updatezi un cotidian primitiv, incerci sa aduci noutate si dinamism in jurul tau, incerci in mod normal sa continui ceea ce ai experimentat in trecut, incerci…atata si reusesti. Iti frangi aripile atat de mult incat aerul tras in piept devine nociv si provocator de blocaj respirator. Totul se petrece cu repeziciune ducand la un diagnostic bucurestean larg raspandit: bolnav de stres. Nu te dai batut si incepi inca o data sa incerci, mai calm, mai linistit, mai binevoitor. Orice ai face nimic nu se simte, orice ai cladi parca se prabuseste, orice planificare este data peste cap de evenimente minuscule aparute, totul devine apasator de greu.
Casa draga, unde esti tu? Dorul nebun a fost doar o pacaleala, a fost o fantasma?
Luni dimineata radiam de fericire ca ma plimbam cu skodita mea pe strazile Bucurestiului ascultand la telefonul meu ceva muzica primita de la sportivi in deplasari, ca citeam pe geamurile magazinelor ofertele in romana, ca reuseam sa vorbesc cu parintii cateva zeci de minute, ca reuseam sa beau un suc cu prietenii, ca totul in jurul meu era ca odinioara. Minunat!
Marti? La pranz deja nu gaseam punga cu oxigen necesara supravieturii. Lista lunga cu indatoriri facuta de cu o zi inainte in loc sa suporte taieturile de rigoare suporta in mod inimaginabil operatiuni de adunare, ba chiar de inmultire. Draga casa, cate maini crezi ca am pentru a le face pe toate intr-o singura viata?
Speri insa ca totul va fi bine si ca totul va fi schimbabil incepand cu clipa urmatoare. Cu a doua zi. Cu aportul fiacaruia. Si asa mai departe. Doamne si ce speri…
Miercuri? La pranz imi doream sa evadez din viespar cu atata indarjire incat orice sentiment il calcam in picioare, il ignoram cu tarie. Niciunde nu e mai bine ca acasa, dar dupa doua zile oriunde este destinatia ideala. Ca mentalitate. Ca mod de viata. Ca bucurie. Ca multe, extrem de multe.
“Please fasten your sealt belt” si dorinta a devenit realitate. Escala la Milano si imbarcare pentru Sao Paulo. Trec de angajatele Alitalia si cu repeziciune ma indrept spre locul indicat pe hartiuta alb-verde, pun bagajul de mana, ma asez pe scaun si ma uit pe hubloul mic de ditamai Boeingul sa cuprind imensitatea aeroportului Malpensa in incercarea de decolare a colosului. Skodita mea draga are deja inlocuitor, iar probabil in cateva ore casa draga isi deschide portile inca o data sub cu totul alta forma.
Scriu din avion umpland cele 12 ore de zbor continuu, dar deja dorul de casa este la cote ridicate, invers cotelor de repulsie inregistrate in trecutul apropriat. Paradoxul sentimental isi reintra in drepturile depline anihiland orice incercare constienta de autocontrol. As vrea sa fiu acasa, dar ma bucur ca totusi nu sunt.
Scriu si mai trag cate o privire pe geam. Unde merg eu casa draga?
Lasand undeva deoparte placerea si vointa proprie de a parcurge mii de kilometrii alaturi de sportivi in incercarea de aflare a raspunsului la intrebarea din postul anterior, raman dezamagit de ceea ce gasesc acasa de fiecare data cand ma intorc. E drept ca noutatea tututor locatiilor ce imi sunt gazda pentru cate o saptamana este posibil sa influenteze opinia sau sa creeze un decalaj subiectiv intre “acasa” si “noua casa”, dar pe ansamblu cuantumul nu suporta comparatie. Poate ca indatoririle zilnice ar fi altele daca as trai intr-unul din punctele de oprire si cu siguranta ca sunt schimbabile clar, dar modalitatea in care le poti duce la indeplinire si/sau modul de viata imbunatatit vizibil inclina balanta.
Saptamana aceasta Montevideo incearca sa devina habitaclu intim, apoi Asuncion, Sao Paulo si Porto Alegre devin elemente de intimitate. Pentru fiecare insa rivalul de temut este numit Bucuresti si fara a gresi intr-un final castiga cu lejeritate cursa visurilor mele.
Nicaieri nu e ca acasa, draga casa!
Blogging from South America,
Cu drag,