Privirea ...

Incepe meciul. Pe teren sportivul are meciul lui. Pe margine antrenorul are meciul lui. Doua meciuri disputate simultan ce converg spre un singur meci ce conteaza pentru o parte implicata activ. Arbitrul are si el meciul lui. Directorul de turneu are si el meciul lui. Si bineinteles ca adversarul are si el meciul lui. Aparent un singur meci pe puncte devine punct de interes maxim pentru mai mult de doi sportivi.
Traiesti concomitent pe doua planuri de pe margine in fiecare secunda a meciului, un plan al celui ce asimileaza informatiile nevazute de sportiv si un plan al sportivului incarnat din teren efectiv pe margine. Simti la intensitate maxima cum duci doua forte intense odata, analizand la milisecunda ceea ce poate va face adversarul si ceea ce poate va face propriul sportiv. Ignori prezentul imediat, iar trecutul nici nu a existat. Pe langa i-ei in calcul conditiile de joc, vantul, spectatorii, copii de mingii, arbitri. Le asezi intr-o ordine aparent logica si esti gata de joc cand … privirea te cauta. Din teren, dar si viceversa.
Ea strabate repede distanta si cere imediat acel ceva. Ochii se intalnesc si cauta cu disperare uneori sau de control alteori ceea ce are nevoie pentru a se incarca. Privirea din teren stie ce are de facut, dar cauta de fiecare data sprijinul sau confirmarea pentru ce a fost, dar mai ales pentru ce va fi. De foarte multe ori transmiti repede un cuvant cheie , dar nu e suficient.
Poate e ciudat, dar barometrul increderii dintre antrenor-sportiv-rezultat final se consuma in aceste secvente. Sportivul simte ceea ce simti de pe margine, asa cum cel de pe margine simte ceea ce e in teren. In fiecare moment antrenorul analizeaza sportivul ca si atitudine, dar incredibil cum si viceversa lucrurile se intampla exact la fel.
Mingiile zboara, scorul curge, insa privirea te cauta mereu. Nu poti scapa de ea, asa cum nici macar nu trebuie sa iti imaginezi vreodata ca a scapa de ea este o solutie. Trebuie sa returnezi ceea ce vrei sa spui de pe margine exact asa cum cel din teren o vrea. Si nu cum vrei de pe margine sa fie. Pentru ca astfel timpul de decodare e practic nul. Se intampla uneori sa spui ceva in sprijinul sportivului dublat de mimica, dar el nu intelege. Si atunci incep frustrarile incat iti doresti sa nu fi spus nimic. Uneori o spui intr-un fel, sportivul nu crede ca e asa si incepe sa te blameze pentru un verdict eronat. Niciodata insa nu iti va spune ca ai spus bine. Asta o deduci dupa cand vezi pumnul strans pe teren.
Ce nu poate fi niciodata supus indoielii? Acel momentum al schimbarii de privelisti. El este ori pozitiv, ori negativ. Iar asta nu vei afla niciodata ca antrenor, pentru ca sportivul o simte pe moment si reactioneaza asisderea influentat de ceea ce primeste, niciodata constientizandu-l atunci pe loc. Poate pe viitor daca are capacitatea sa deruleze filmul meciului.
Pentru antrenor insa totul devine o enigma ce poate schimba ceea ce vede. Si asta presupune sa traiasca permanent pe cel putin doua planuri paralele, sa analizeze la modul general ceea ce vede si nu impulsionat de situatie, sa caute explicatii repede si mereu sa creada ca exista cel putin o solutie.
Imediat te cauta privirea … si imediat ceea ce cauta ea trebuia sa si primeasca. Caci d-asta esti coach :)
PS: meciul se termina. Privirea te cauta inca o data. E timpul sa mai dai inca o data ceea ce cere, chiar daca uneori nu asta si simti. Important e sa ii asiguri spatele sportivului, caci dupa cateva ore vine ea si sedinta post-meci unde lucrurile pot fi spuse. Dar nu si atunci. Pentru ca privirea cauta sprijin. Si asta ii vei si da.
Cu drag,