Sao Jose dos Campos, un orasel undeva in Brazilia, cam la 100 de Km de Sao Paulo. Aceasta este locatia de unde scriu acum...
Au trecut ceva zile de la turbulentele intampinate la sosirea noastra, dar de atunci situatia nu a suportat schimbari in bine. Atat Ema cat si Robert au jucat primul tur in ziua de luni, un pic ghinionist as zice, din moment ce primul tur s-a jucat in doua zile, ziua de duminica fiind un pic insuficienta pentru refacere. Dar asa e in tenis. Amandoi au pierdut in trei seturi, dar dinamica jocului si realitatea din teren a fost diferita. Pentru Ema primul tur a presupus un adversar incomod ca si stil de joc, dar ea a luptat pana la capat cu toate puterile ei si desi a condus cu 6-3, 5-3 finalizarea meciului a intarzia sa apara in mod pozitiv. Cum principalul adversar a fost oboseala sau barometrul pregatirii, lucru de care amandoi am fost de acord, imi ramane sa privesc totusi cu capul sus ca viitorul poate suna bine alaturi de o sportiva ce isi simte interiorul si intelege unde are de munca si mai ales cat poate. De partea cealalta, Robert a luptat in scari, dar atat de modest si atat de putin. Dupa un inceput bun si o urcare in scor pana la 5-2 pentru el, au urmat extrem de multe clipe in care negativismul afisat si-a spus cuvantul. Provocarea greselii adversarului sau crearea de puncte castigatoare au intarziat sa apara, astfel ca interiorul a dirijat desfasurarea ulterioara a partidei: „nu pot”...si asta s-a intamplat.
Turneul s-a incheiat atat de repede si atat de ciudat pentru amandoi in proba de simplu...
Incepand cu ziua de marti, organizatorii au anuntat cu zambetul pe buze ca nu mai exista terenuri de antrenament pe zgura, ci doar pe greenset, bineinteles in limita a 30 de minute pentru fiecare jucator intr-un teren impartit in patru. Cum este „a matter of choice!!!” a celor ce vin la turnee si aleg sa joace acest turneu ( conform unui complet de organizatori brazilian caruia nu prea il intereseaza restul, decat sa termine turneul ), iti ramane sa reformulezi variantele si sa cauti solutii. Pregatirea fizica, combinata cu cele 30 de minute de hard si dublate de „batutul la perete” au devenit parametri reali. Cum turneul este insa pe zgura si mai avem inca un turneu tot pe zgura, marea salvare a venit: proba de dublu. Cate un meci zilnic pe seara si o parte din problemele aparute sunt rezolvate. Zis si facut: teoretic vorbind.
Marti au fost programate primele tururi, Robert contra doi baieti detinatori de WC, iar Ema contra unor favorite, in aceasta ordine, pe acelasi turneu. Robert a incepet meciul, destul de bine si impreuna cu coechipierul au castigat primul set, dupa care a incepet relaxarea, identic si la fel ca saptamana trecuta. In scurt timp scorul se inrautateste vizibil ajungand la 0-4, iar la scorul de 2-4 ploaia a inceput furtunos. Cateva zeci de minute de asteptat si un anunt subit a explicat ca cei care au inceput meciurile de dublu vor juca in alta parte, iar ceilalti mai pe seara dupa ce terenurile se vor usca. Am lasat-o pe Ema si am plecat ugent cu Robert intr-un bus cu o gramada de jucatori spre doua terenuri acoperite undeva in centrul orasului. Ma intrebam sincer pe drum daca vom juca pe iarba sau carpeta, orice e posibil in tara asta. Am rasuflat usurat ca era zgura ( nu de alta, dar eram pierduti cu Robert pe iute ), dar surpriza a fost ca pe cele doua terenuri erau membri ce nu intelegeau ce este cu harmalaia de pe margine si care dupa cele cateva secunde de nedumeririe normal ca au continuat jocul. Ce puteau face insa atatia jucatori si cativa antrenori in conditiile astea? Bineinteles ca bascalie...si iata cum primul teren a fost eliberat subit. Au inceput meciurile si intr-un final si dublistul nostru a pasit pe teren. Un supertiebreak pierdut cu scorul de 19-17 dupa vreo 8 mingii de meci si asa cum e in tenis la prima ocazie a celorlalti totul s-a sfarsit. Mai poti spune ceva? Multe se pot spune insa si multe nu sunt normale sa fie asa. Am fugit repede cu busul in cealalta parte a orasului inapoi la club pentru a vedea ce e cu Ema, dar glasul ei m-a oprit din fuga: „coach, sunt aici, am castigat”. Nu stiu ce a fost la meciul ei, dar se pare ca a avut grija singura de ea.
Ziua de miercuri a trecut deja cand scriu aceste randuri, cu bune si rele... Ema a castigat si turul al doilea in proba de dublu...
...
Sunt cateva zile de cand problemele si zilele grele si-au facut aparitia din nou. Nu am avut timp de nimic in plus in afara antrenamentelor si a lucrurilor aparute, simtand pe zi ce trece cum energiile incep sa se risipeasca considerabil. Strang din pumn si incerc sa gasesc solutii de rezerva, dar este destul de greu din moment ce sunt cateva lucruri ce se regasesc aici ce pentru mine nu sunt nici provocare, nici pasiune, nici nimic. Am plecat de acasa cu atata dorinta de a face bine, dar atatea obstacole am intalnit incat incep sa ingenunchez usor-usor. Pe cele ce depind de necunoscut le-am inglobat si am incercat sa le dau o rezolvare, dar pe cele ce depind de fiecare dintre noi pur si simplu le resimt si sunt cele ce iti incarca picioarele cu plumb. Ma simt pacalit de propria persoana ce a crezut ca fiecare lucru are rezolvare daca se doreste si daca se munceste pentru acel ceva, iar acum observ ca pe undeva m-am inselat. Poate nu in totalitate, dar oricum mai mult decat limita normala acceptata. Am plecat la drum de fiecare data cu sportivii confundand in fiecare zi realitatea cu realitatea dorita de noi si am luptat sa schimb totul pentru a putea face posibil asa ceva. A fost si este o lupta dusa impreuna cu sportivul, dar fiecare pe planul lui: sportivul si lupta lui, antrenorul si lupta lui si impreuna cu lupta noastra, a amandorura.
Fiecare jucator incearca sa imbunatateasca tenisului consumand atatea resurse umane si financiare. Am vazut atatia antrenori si aproape toti parintii care procedeaza la fel: sportivul trebuie sa fie cel mai bun la tenis, asa ca inca jumatate de ora in plus de tenis pe zi fata de ceea ce avea, inca oleaca de presiune ca poate asa reuseste. Dar cine face tenisul? La asta putini sau nimeni nu se gandeste sau pur si simplu se ignora. Pentru a fi mai bun este necesar sa fi mai bun in interior, este necesara o upgradare permanenta a interiorului uman pentru a putea intari cazemata launtrica in vederea lansarii torpilelor spre exterior. Sau a rezistarii cu succes a tuturor atacurilor dinspre exterior. Este o exprimare prea fantastica sau prea ridicola, dar este o realitate. Este un lucru necesar, dar care intarzie sa apara. Toti dorim sportivi valorosi, dar uitam ca ei sunt in primul rand oameni ce sunt si sportivi.
Cum poti lupta pentru ceva strain ( ex: performanta sportiva ) cand tu ca om nu te cunosti aproape deloc pe tine? Cum poti incerca sa faci fata tuturor provocarilor competitionale si de viata daca felul in care ai putea sa o faci din interior iti este principala necunoscuta? Cum poti cere unui sportiv sa fie campion ignorand ca el poate nu simte asta sau poate nu isi doreste?
Am crezut ca pot fi sprijin, dar nu si atunci cand lupt doar eu. Stiu ca uneori sunt prea exigent, dar performanta nu este usoara si nu este pentru oameni normali, mai mult de un gram de nebunie iti trebuie, precum si un imens efort zilnic eliminat in mod constant. Am luptat alaturi de sportivi si im continuare este o provocare, dar observ cum generatiile de astazi traduc lupta prin „merge si asa” si asta doare. Unde e pasiunea? Unde e adrenalina? Unde e nebunia de a juca ore intregi doar sa iti vezi adversarul in genunchi? Unde e placerea jocului? Unde e pumnul strans si fata transfigurata doritoare de lupta? Inexistente....
A calatori cu sportivii este principalul dusman al antrenorului si mai devreme sau mai tarziu ai de ales: familia ta sau familia sportivului. Traiesti viata sportivului si incepi sa cunosti atat de multe despre el, incat devii propriul strain. Este un efort pe care multi il considera normal de facut, asa ca degeaba le-as spune eu ce inseamna 10 luni departe de casa. Faci atatea lucruri adaptandu-te la el si incerci sa reconfigurezi totul ca sa se potriveasca cu potentialul lui, incat nu mai simti nimic. Totul e strain, mai putin sportivul si viata lui. Dar oare nu e prea mult? Oare sportivul nu ar trebui sa lupte macar pentru partea lui? Nu ar trebui sa se adapteze si el la cerintele antrenorului? Nu sportivul face sportul?
Sterg totul si raman cu durerea ca cei ce fac tenisul omit sa inteleaga ca „a lupta” este obligatoriu daca doresti mai mult. Toate orele de munca se transpun in cateva minute de competitie in care toate amanuntele tehnice si tactice se comprima in a lupta cu viata pentru fiecare punct. Adrenalina, dorinta, pasiune, ambitie, nebunie...
....
Printre multele momente in care am incercat sa eliberez energie suplimentara din dorinta de a schimba ceva pentru unii sportivi, am mai navigat si un pic pe net. M-am bucurat ca in Grecia Andreea a intrat si la al doilea turneu pe tablou, un pic de bafta avea nevoie dupa cele intamplate in Portugalia. Sper sa reuseasca sa exprime din ce in ce mai mult ceea ce simte pe terenul de tenis, iar alaturi de coach Oni cu siguranta va reusi. Va doresc succes la amandoi si have fun, pentru ca alaturi de Andreea „all the time life is beautiful!”
....
Au trecut ceva zile de la turbulentele intampinate la sosirea noastra, dar de atunci situatia nu a suportat schimbari in bine. Atat Ema cat si Robert au jucat primul tur in ziua de luni, un pic ghinionist as zice, din moment ce primul tur s-a jucat in doua zile, ziua de duminica fiind un pic insuficienta pentru refacere. Dar asa e in tenis. Amandoi au pierdut in trei seturi, dar dinamica jocului si realitatea din teren a fost diferita. Pentru Ema primul tur a presupus un adversar incomod ca si stil de joc, dar ea a luptat pana la capat cu toate puterile ei si desi a condus cu 6-3, 5-3 finalizarea meciului a intarzia sa apara in mod pozitiv. Cum principalul adversar a fost oboseala sau barometrul pregatirii, lucru de care amandoi am fost de acord, imi ramane sa privesc totusi cu capul sus ca viitorul poate suna bine alaturi de o sportiva ce isi simte interiorul si intelege unde are de munca si mai ales cat poate. De partea cealalta, Robert a luptat in scari, dar atat de modest si atat de putin. Dupa un inceput bun si o urcare in scor pana la 5-2 pentru el, au urmat extrem de multe clipe in care negativismul afisat si-a spus cuvantul. Provocarea greselii adversarului sau crearea de puncte castigatoare au intarziat sa apara, astfel ca interiorul a dirijat desfasurarea ulterioara a partidei: „nu pot”...si asta s-a intamplat.
Turneul s-a incheiat atat de repede si atat de ciudat pentru amandoi in proba de simplu...
Incepand cu ziua de marti, organizatorii au anuntat cu zambetul pe buze ca nu mai exista terenuri de antrenament pe zgura, ci doar pe greenset, bineinteles in limita a 30 de minute pentru fiecare jucator intr-un teren impartit in patru. Cum este „a matter of choice!!!” a celor ce vin la turnee si aleg sa joace acest turneu ( conform unui complet de organizatori brazilian caruia nu prea il intereseaza restul, decat sa termine turneul ), iti ramane sa reformulezi variantele si sa cauti solutii. Pregatirea fizica, combinata cu cele 30 de minute de hard si dublate de „batutul la perete” au devenit parametri reali. Cum turneul este insa pe zgura si mai avem inca un turneu tot pe zgura, marea salvare a venit: proba de dublu. Cate un meci zilnic pe seara si o parte din problemele aparute sunt rezolvate. Zis si facut: teoretic vorbind.
Marti au fost programate primele tururi, Robert contra doi baieti detinatori de WC, iar Ema contra unor favorite, in aceasta ordine, pe acelasi turneu. Robert a incepet meciul, destul de bine si impreuna cu coechipierul au castigat primul set, dupa care a incepet relaxarea, identic si la fel ca saptamana trecuta. In scurt timp scorul se inrautateste vizibil ajungand la 0-4, iar la scorul de 2-4 ploaia a inceput furtunos. Cateva zeci de minute de asteptat si un anunt subit a explicat ca cei care au inceput meciurile de dublu vor juca in alta parte, iar ceilalti mai pe seara dupa ce terenurile se vor usca. Am lasat-o pe Ema si am plecat ugent cu Robert intr-un bus cu o gramada de jucatori spre doua terenuri acoperite undeva in centrul orasului. Ma intrebam sincer pe drum daca vom juca pe iarba sau carpeta, orice e posibil in tara asta. Am rasuflat usurat ca era zgura ( nu de alta, dar eram pierduti cu Robert pe iute ), dar surpriza a fost ca pe cele doua terenuri erau membri ce nu intelegeau ce este cu harmalaia de pe margine si care dupa cele cateva secunde de nedumeririe normal ca au continuat jocul. Ce puteau face insa atatia jucatori si cativa antrenori in conditiile astea? Bineinteles ca bascalie...si iata cum primul teren a fost eliberat subit. Au inceput meciurile si intr-un final si dublistul nostru a pasit pe teren. Un supertiebreak pierdut cu scorul de 19-17 dupa vreo 8 mingii de meci si asa cum e in tenis la prima ocazie a celorlalti totul s-a sfarsit. Mai poti spune ceva? Multe se pot spune insa si multe nu sunt normale sa fie asa. Am fugit repede cu busul in cealalta parte a orasului inapoi la club pentru a vedea ce e cu Ema, dar glasul ei m-a oprit din fuga: „coach, sunt aici, am castigat”. Nu stiu ce a fost la meciul ei, dar se pare ca a avut grija singura de ea.
Ziua de miercuri a trecut deja cand scriu aceste randuri, cu bune si rele... Ema a castigat si turul al doilea in proba de dublu...
...
Sunt cateva zile de cand problemele si zilele grele si-au facut aparitia din nou. Nu am avut timp de nimic in plus in afara antrenamentelor si a lucrurilor aparute, simtand pe zi ce trece cum energiile incep sa se risipeasca considerabil. Strang din pumn si incerc sa gasesc solutii de rezerva, dar este destul de greu din moment ce sunt cateva lucruri ce se regasesc aici ce pentru mine nu sunt nici provocare, nici pasiune, nici nimic. Am plecat de acasa cu atata dorinta de a face bine, dar atatea obstacole am intalnit incat incep sa ingenunchez usor-usor. Pe cele ce depind de necunoscut le-am inglobat si am incercat sa le dau o rezolvare, dar pe cele ce depind de fiecare dintre noi pur si simplu le resimt si sunt cele ce iti incarca picioarele cu plumb. Ma simt pacalit de propria persoana ce a crezut ca fiecare lucru are rezolvare daca se doreste si daca se munceste pentru acel ceva, iar acum observ ca pe undeva m-am inselat. Poate nu in totalitate, dar oricum mai mult decat limita normala acceptata. Am plecat la drum de fiecare data cu sportivii confundand in fiecare zi realitatea cu realitatea dorita de noi si am luptat sa schimb totul pentru a putea face posibil asa ceva. A fost si este o lupta dusa impreuna cu sportivul, dar fiecare pe planul lui: sportivul si lupta lui, antrenorul si lupta lui si impreuna cu lupta noastra, a amandorura.
Fiecare jucator incearca sa imbunatateasca tenisului consumand atatea resurse umane si financiare. Am vazut atatia antrenori si aproape toti parintii care procedeaza la fel: sportivul trebuie sa fie cel mai bun la tenis, asa ca inca jumatate de ora in plus de tenis pe zi fata de ceea ce avea, inca oleaca de presiune ca poate asa reuseste. Dar cine face tenisul? La asta putini sau nimeni nu se gandeste sau pur si simplu se ignora. Pentru a fi mai bun este necesar sa fi mai bun in interior, este necesara o upgradare permanenta a interiorului uman pentru a putea intari cazemata launtrica in vederea lansarii torpilelor spre exterior. Sau a rezistarii cu succes a tuturor atacurilor dinspre exterior. Este o exprimare prea fantastica sau prea ridicola, dar este o realitate. Este un lucru necesar, dar care intarzie sa apara. Toti dorim sportivi valorosi, dar uitam ca ei sunt in primul rand oameni ce sunt si sportivi.
Cum poti lupta pentru ceva strain ( ex: performanta sportiva ) cand tu ca om nu te cunosti aproape deloc pe tine? Cum poti incerca sa faci fata tuturor provocarilor competitionale si de viata daca felul in care ai putea sa o faci din interior iti este principala necunoscuta? Cum poti cere unui sportiv sa fie campion ignorand ca el poate nu simte asta sau poate nu isi doreste?
Am crezut ca pot fi sprijin, dar nu si atunci cand lupt doar eu. Stiu ca uneori sunt prea exigent, dar performanta nu este usoara si nu este pentru oameni normali, mai mult de un gram de nebunie iti trebuie, precum si un imens efort zilnic eliminat in mod constant. Am luptat alaturi de sportivi si im continuare este o provocare, dar observ cum generatiile de astazi traduc lupta prin „merge si asa” si asta doare. Unde e pasiunea? Unde e adrenalina? Unde e nebunia de a juca ore intregi doar sa iti vezi adversarul in genunchi? Unde e placerea jocului? Unde e pumnul strans si fata transfigurata doritoare de lupta? Inexistente....
A calatori cu sportivii este principalul dusman al antrenorului si mai devreme sau mai tarziu ai de ales: familia ta sau familia sportivului. Traiesti viata sportivului si incepi sa cunosti atat de multe despre el, incat devii propriul strain. Este un efort pe care multi il considera normal de facut, asa ca degeaba le-as spune eu ce inseamna 10 luni departe de casa. Faci atatea lucruri adaptandu-te la el si incerci sa reconfigurezi totul ca sa se potriveasca cu potentialul lui, incat nu mai simti nimic. Totul e strain, mai putin sportivul si viata lui. Dar oare nu e prea mult? Oare sportivul nu ar trebui sa lupte macar pentru partea lui? Nu ar trebui sa se adapteze si el la cerintele antrenorului? Nu sportivul face sportul?
Sterg totul si raman cu durerea ca cei ce fac tenisul omit sa inteleaga ca „a lupta” este obligatoriu daca doresti mai mult. Toate orele de munca se transpun in cateva minute de competitie in care toate amanuntele tehnice si tactice se comprima in a lupta cu viata pentru fiecare punct. Adrenalina, dorinta, pasiune, ambitie, nebunie...
....
Printre multele momente in care am incercat sa eliberez energie suplimentara din dorinta de a schimba ceva pentru unii sportivi, am mai navigat si un pic pe net. M-am bucurat ca in Grecia Andreea a intrat si la al doilea turneu pe tablou, un pic de bafta avea nevoie dupa cele intamplate in Portugalia. Sper sa reuseasca sa exprime din ce in ce mai mult ceea ce simte pe terenul de tenis, iar alaturi de coach Oni cu siguranta va reusi. Va doresc succes la amandoi si have fun, pentru ca alaturi de Andreea „all the time life is beautiful!”
....
De asemenea, pe site-ul FRT a aparut un comunicat care doreste a relata cat de mult se zbate domnia sa dl Haradau sa faca bine. Bine cui? In afara de Cupa Davis in care probabil s-au simtit eforturile, celelalte departmente sunt in starea de acum ceva ani. Fara doar si poate sunt si ceva realizari in acesti ani si trebuie sa fim realisti totusi, dar asa cum percep eu comunicatul suna a amenintare. Draga Tete, pana si Fidel Castro a abdicat, e timpul sa intelegi ca comunismul si dictatura s-au dus si asta este singurul lucru pentru care coach's corner isi permite sa intrebe in continuare: daca e asa greu cum spui matale, de nu abdici si ii lasi pe altii sa vada cum este in fruntea FRT? Pentru ca nu au cum sa uite cum e sa fii in fruntea unei federatii de tenis din moment ce tot ce intra sau iese de acolo este supervizat la sange de tovarasul dvoastra. Aaa, si mai am ceva: vedeti ca am un carnet de antrenor, cu categorie superioara ce nu stiu ce sa fac cu el. De ce? Pai intrebati pe unii din salariatii FRT care isi asteapta salariile si asa mici de ce un antrenor nu isi primeste hartia de official coach si ea este data la colegul de dublu al lui Nea Adi Marcu ce detine drepturi depline intr-un sport pe care crede ca il stapaneste prin statutul de parinte. Aaa, si mai am una: de ce jucatorii nu primesc niciodata materiale sportive asa cum dvoastra ati primit cand la vremea respectiva? Hopa, e cumva sah-mat? Si draga Tete, cine se scuza se acuza. Nu mai amenintati cu ce va urma, fiecare are limite si fiecare are inlocuitor, lasati scenariile lacrimogene si pregatiti-va de cutremur. Din pacate atatea campanii provoturi japoneze, franceze si adunari ala antrenorilor au fost degeaba. Nimeni nu il doreste pe Nasty afara din FRT, toti dorim sa deschida ochii si in cazul FRT sa mai reduca din puterile absolute ale unui singur om. Ma rog, doi, mai este si consilierul pe probleme tactice din fotbal, pardon, tenis, Dl renegat FRF am uitat cum il cheama.
...
Asa cum ma asteptam adevarul spus de unii oameni este atat de veninos incat incerc sa nu il mai dezvolt. Indiferent de orice s-ar intampla, la spun asa cu toata responsabilitatea: duceti-va naiba cu toate marsaviile voastre pe care le faceti si pe care le coafati in functie de interesul personal. Va dau si nume: Badin, Curca, Marcu. Eu am gresit de atatea ori in viata, dar de fiecare data am stat drept. Nu am avut dreptate, dar nu am mintit in asemenea hal. Spalati-va pe cap cu toate cele si cu toate rezultatele obtinute, intr-o zi o lovesc atat de tare incat o sa va doara. Rusine! ( pentru cei confuzi de ultimele randuri sa nu fie, imi asum toata responsabilitatea. Oricum am un carnet de antrenor demn de tot rahatul, recunoscut doar de unii domni dupa primirea unei plasute cu ceva lichior bahic inauntru, iar cum nu e cazul, mai mult de acest carnet ce imi pot lua? Pentru restul eu lupt si au cam dat-o dracu cu mine, pe teren e mai greu cu mine adversar ).
....
Se apare ca am si ceva castigatori la ghicitoarea mea si desi raspunsurile au fost cu subinteles, o sa ii rasplatesc pe amandoi. Raspunsul este: Robert Coman, aproape 4 zile de cand camera era asa. Restul, no comment!
Blogging from a place called Brasil,
Cu drag,
Asa cum ma asteptam adevarul spus de unii oameni este atat de veninos incat incerc sa nu il mai dezvolt. Indiferent de orice s-ar intampla, la spun asa cu toata responsabilitatea: duceti-va naiba cu toate marsaviile voastre pe care le faceti si pe care le coafati in functie de interesul personal. Va dau si nume: Badin, Curca, Marcu. Eu am gresit de atatea ori in viata, dar de fiecare data am stat drept. Nu am avut dreptate, dar nu am mintit in asemenea hal. Spalati-va pe cap cu toate cele si cu toate rezultatele obtinute, intr-o zi o lovesc atat de tare incat o sa va doara. Rusine! ( pentru cei confuzi de ultimele randuri sa nu fie, imi asum toata responsabilitatea. Oricum am un carnet de antrenor demn de tot rahatul, recunoscut doar de unii domni dupa primirea unei plasute cu ceva lichior bahic inauntru, iar cum nu e cazul, mai mult de acest carnet ce imi pot lua? Pentru restul eu lupt si au cam dat-o dracu cu mine, pe teren e mai greu cu mine adversar ).
....
Se apare ca am si ceva castigatori la ghicitoarea mea si desi raspunsurile au fost cu subinteles, o sa ii rasplatesc pe amandoi. Raspunsul este: Robert Coman, aproape 4 zile de cand camera era asa. Restul, no comment!
Blogging from a place called Brasil,
Cu drag,
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
No comments:
Post a Comment