Stateam in aeroportul Silvio Pettirossi din Asuncion in asteptarea decolarii spre Sao Paulo, ascultand la ipod-ul lui Roby ceva muzica. Trecuse o saptamana de la intrarea in Paraguay, dar ma intrebam retoric ce caut eu in aeroport asa devreme. Asa repede a trecut timpul.
Asa cum organizatorii competitiei ma obisnuisera pe toata durata intrecerilor si la plecare au fost la inaltime, asemeni sosirii nostre. Imi e greu sa spun cam care este distanta de la club la aeorport, dar ca si timp dureaza aproximativ 30 de minute, calatorie efectuata prin intermediul unui bus pus la dispozitie de catre organizatori. Sunt lucruri care le simti si pe care le apreciezi atunci cand se intampla, sunt lucruri care iti demonstreaza ca uneori sportivul si echipa lui sunt apreciati. Pana la urma, turneul este pentru sportivi…
Drumul catre aeroport a fost ceva extraordinar, reusind sa nu atipesc si sa stau urcat la propriu pe geamul fumuriu, in incercarea de cuprindere a necunoscutului. Sunt imagini ce nu pot fi reproduse in cuvinte, sunt imagini ce cu greu le puteam credea adevarate pe un taram pamantesc. Un amalgam de civilizatie si jungla, cu oameni desculti si case decojite de vreme, cu asa numite automobile de noi cunoscute…incredibil.
Organismele rasfatate de aerul conditionat au suportat pentru cateva secunde ceva goluri de sufocare datorate aerului de afara, in timp ce usor usor participantii la urmatorul turneu acapasera vizibil check-inurile. Sportivi, antrenori, parinti forfoteau prin micile buticuri dupa suveniruri, auzindu-se un zgomot destul de strindent pe care nu ai cum sa nu il recunosti: limba “tenisistica”, o combinatie multinationala de cuvinte. Atmosfera era asemeni sign-inului competitional intr-un aeroport international, o imagine rar intalnita. Frumos…
In premiera am vazut un fel de panou situat la nivelul solului ce anunta zborul nostru si ora de plecare, dar nu electronic asa cum eram obisnuit, ci dupa urmatorul ritual: o angajata TAM ( compania de zbor ) introducea minutios niste hartii ce aveau sa completeze urmatoarele: vuelo, destino si hora de salido. Olee, iata cum am invatat ceva rapid din limba toreadorilor.
Clipele de asteptare s-au epuizat si a trebuit sa inchid laptopul Emei in vederea indeplinirii operatiunilor de imbarcare. Vuelo TAM PZ 712 cu destino Sao Paulo a la hora de saliada 18.30 trebuia luat de catre noi. Revin din Sao Paulo cu ce a urmat.
….
Asa am inchis laptopul si m-am asezat cuminte la coada. Prea simplu totusi, era prea frumos sa fie adevarat si astfel aventurile in America de Sud au inceput sa se trezeasca la viata. Inaintea zborului nostru a mai fost inca unul plin ochi cu jucatori tot catre Sao Paulo, dar cu escala undeva langa Brazilia. Cum stateam si asteptam ca usile sa se deschida pentru a intra pe coridorul de imbarcare , mare mi-a fost mirarea sa observ ca toti pasagerii zborului de dinainte se intorceau in sir indian in aeroport. Cateva secunde de confuzie totala si un raspuns evaziv al unuia dintre jucatori: defectiuni tehnice ale avionului, nu a putut decola. Au urmat 45 de minute de stat in picioare peste ora indicata de decolare, respirand usurati ca in sfarsit angajatele TAM deschisesera usile si ca puteam zbura, dar in acelasi timp o senzatie de teama usoara incepuse sa se faca prezenta. Pana la urma totul a fost bine.
Dupa aterizarea in Sao Paulo a inceput fiesta braziliana, cu o verificare a vizelor de intrare in Brazilia. Am ramas blocat in timp ce tanara domnisoara imi arata pe calculatorul ei ceva ce spunea ca imi trebuie viza, desi eu eram ingrijorat sa nu imi ceara carnetele de vaccinare ale Emei si ale Lui Robert contra yellow fever care ar fi trebuit sa fie la vama in momentul aterizarii noastre ( lucru nerealizat, ele fiind in biroul unuia dintre organizatori !!! ). Cateva secunde in care ea o tinea pe a ei in limba lor si eu pe a mea in engleza combinata cu ceva autohton de rau au trecut destul de greu, dupa care din senin aplica stampila pe pasapoarte si ne da drumul. Ce mai nene, am zis “ubrigada” si am uschit-o pe usa de colectare a bagajelor, doar care cumva sa nu o apuce nebunia temporara si sa imi ceara si altceva. Ajunsi in fata aeroportului cu bagajele in regula, am inceput sa cautam pe cei responsabili de transportation si am dat de un nene cu ochelari imbracat intr-un tricou alb imprimat cu emblema turneului ce ne-a asigurat ca indata ce toti vin plecam. Am stat noi asa pret de doua ore in aeroport si cu stupoare aflam ca era un singur bus de 40 de persoane ce trebuia sa ne duca cei 100km, conform unei liste de rezervari facuta. Desi ne-am regasit pe acea lista, nenea cu pricina ne asigura ca toti trebuie sa mearga cu acel bus, adica si cei fara rezervare. Sa va spun cam cati jucatori au fost in total in cele doua avioane din Asuncion si intr-unul din Miami? Sa va spun ce lupte s-au dat pentru ocuparea scaunului pretios? Incredibil prin ce am trecut, jungla adevarata…
In jurul orei 23.15 am parasit aeroportul si ne-am trezit undeva pe autostrada strabatand cei 100 km. Miezul noptii batuse de ceva timp, moment in care bus-ul opreste. Ajunsesem la hotel. Aici, receptionerii ma anuntau senin ca nu exista rezervare pe numele nostru. Aveam doi jucatori istoviti, flamanzi si pe deasupra decimati de ultimele intamplari. M-am enervat instantaneu si am ridicat vocea, am chemat pe unul dintre sefuletii de acolo la un calculator aflat la cativa metri de receptie si l-am pus sa citeasca rezervarea si confirmarea. Au urmat scuze si toate cele, dar nu mai aveam chef de politeturi cu nimeni. Prea multe se intamplasera. Am luat cheia de la camera, am urcat si am pus capul in perna. In sfarsit se terminse calvarul…
…
“Banana bowl”, un titlu sugestiv ce nu putea descrie mai bine atmosfera din acest orasel satelit al municipalitatii din Sao Paulo. Pentru un turneu de gradul 1 ITF cel putin momentan totul este jalnic: terenuri de antrenament doar pe greenset, pentru doritorii de zgura fiind posibil doar jumatate de ora pe zi prin supraveghere stricta a unei domisoare cu statut oficial sau contra cost echivalentul a 30 de dolari ora, mingii de antrenament demne de initiere, un hotel oficial de patru stele cu camere incredibil de mici si o toaleta de nu am cuvinte ( si asta la pretul de 106 dolari americani camera de tripla ), un aer conditionat ce functioneaza ( in final ) cu pretul indurarii unui zgomot demn de tractor autohton, un dus ce functioneaza cred pe muzica din moment ce apa calda necesara unui scurt “clean” este asteptata cu rugaminti, o telecomanda de televizor ce te indeamna sa apesi totusi cu putere pe butoanele tv-ului. Off, si pe ultima suta de metri, a mai aparut una mica problemuta: toaleta defecta. Transportul asigurat este singurul conform programului, iar asta trebuie mentionat ca si pozitiv. La ora cand scriu, aproximativ ora 20 aici, tabloul de fete fusese schimbat de cel putin o data, urma finalizarea lui si tragerea la sorti pentru tabloul de baieti. Cum sansele ca aceste lucruri sa fie terminate in timp util sunt mici, astept in camera de hotel cuminte programarea de maine ce sper sa fie afisata in aceasta seara aici. As vrea ca de data asta sa fie exagerari ceea ce am relatat, dar credeti-ma ca este ceea ce am trait in mai putin de 24 de ore.
Nu imi pot exprima decat dezamagirea despre ceea ce este aici si despre ceea ce trebuie sa induri pentru a juca un meci de tenis. Cat despre Ema si Robert, pot spune ca sunt relativ bine si fac eforturi sa intre in ritm, dar este un efort uman destul de mare. Pe langa oboseala acumulata de saptamana trecuta, drumul de ieri colaborat cu ceea ce am suportat azi sunt ceva ce cu greu le poti acoperi asa repede.
Ar mai fi vesnica disputa pentru official coach, mai ales acum ca Ema este in spatele Anei Bogdan la distanta de cateva locuri in clasament. Nu asta este buba si nu asta consider de discutat. Nu stiu cum sa o transpun, dar se pare ca eu sunt cel ce nu intelege situatia. Cum vicepresedintele FRT prezent aici considera aceasta chestiune, in acest caz, ca fiind normala, cum ditamai antrenorii federali considera la fel, ma intreb sincer: “ovi, ce cauti tu dreptatea intr-o lume in care trebuie doar sa accepti ce ti se spune?” Dragii mei, un parinte ramane parinte indiferent ca este sau nu si antrenor al propriului copil. Un profesor de sport ramane profesor de sport chiar daca antreneaza propriul copil intr-o ramura de sport departe de specializarea luata. O noua specializare sau a doua specializare dorita in tenis ( cazul de fata ) nu consituie dovada de atestare a calitatii de antrenor de tenis. Iar o munca de antrenor de tenis inseamna ani petrecuti pe un teren prafuit de zgura, sute de deplasari si sincer, mai mult de un copil aflat in pregatire. Asta inseamna ca daca imi i-au specializare sah ma pot numi OFFICIAL COACH la o competitie internationala de cel mai inalt nivel? Sa fim seriosi…printr-un absurd as accepta cu ochii inchisi daca m-as baga la masa de sah cu antrenorii prezenti, ceea ce ar fi ridicol. Indatoririle de official coach in tenis sunt altele si din pacate nimeni nu vrea sa le inteleaga, eu aducandu-mi aminte cu drag de o deplasare in Bulgaria in care am avut aceasta calitate si de pe urma careia m-am ales cu denumirea de “coach” ( si nu numai in acea deplasare ). Daca official coach o traducem cu official parent sau official sport instructor atunci eu sunt cel ce nu intelege. Daca a fi official coach inseamna a avea grija doar de propriul copil, fara a interesa de restul de pe urma carora beneficiezi real de avantajele de official coach ( si nu cum pacaleste FRT prin celebra “antrenorul primul sportiv primeste titlul de official coach”. Pai scrie undeva ca atunci cand pierde primul in clasament se pierde automat si gratuitatea lui coach? Niciunde, va spun eu. Pai atunci, despre ce vorbim noi aici? ) atunci tot eu sunt de vina. Daca official coach ca si drept al unui antrenor il cedezi unui om cu o presupusa calitate de antrenor sau oricine altcineva, daca niste drepturi acordate de organizator unui om cu statut clar si anume antrenor suporta semenea interpretari, pai atunci ce caut eu sa ma numesc antrenor? Per total, nu dau in omul ce subit este official coach la un turneu de tenis de asemena anvergura, ci in sistemul romanesc de manevrare a realitatii dupa cum bate vantul. Care sunt criteriile dle Marcu? Care sunt criteriile stimati antrenori federali? Care sunt criteriile Federatie Romana de Tenis? …stiu, trebuie sa vina Tete Haradau sa semneze scoaterea criteriilor din sertar, iar cum domnia sa este in vizita de serviciu nu aveti cum sa stiti data intoarcerii, deci intrebarile mele suporta amanare. Cum vicepresedintele FRT, Dl Marcu ma trimite cu recomandare la antrenorii federali in sarcina carora se afla delegarile, iar cum stiu ca ei ma trimit la un etaj mai sus in centrul national si de acolo ajung tot la Tete Haradau, ma apuca dracii si observ cum inca o data, ca de fiecare data sunt biluta de biliard ce se invarte pe o masa ocupata de meseriasii tenisului romanesc . Nu stiu de ce platesc o suta de ron anual ca si taxa anuala de antrenori unei institutii care efectiv nu face nimic pentru acesti bani, iar atunci cand solicit dreptul dovedit prin hartie scrisa sunt tratat ca un mojic. Cum sunt destul de al dracului la o varsta tanara macar nu am tacut, am facut ceea ce am crezut de cuviinta in acest caz, bineinteles in scris si verbal unui inalt functionar in FRT. Mai mult, am obtinut si un post de official coach la acest turneu, in plus fata de cel anuntat de FRT. Deocamdata a tinut manevra ( si cu sprijinul, cred, al dnei Bolanu care a trimis o hartie pe numele meu in plus la sugestia Dlui Marcu , care fie vorba intre noi cred ca a vrut sa acopere oleaca incurcatura, in acest fel impacand si capra si varza ), dar cu pretul a cateva zeci de secunde in care am profitat de o eroare in fact sheet-ul turneului in care nu este precizat nimic la capitolul antrenori, am pus mana intr-un final si am rastit celui ce se ocupa de asta ca eu imi trec numele pe foaie si mai departe decid ei, din moment ce situatia e neclara. Si uite asa am rezolvat-o si p-asta.
Ar trebui sa scriu o carte, acest blog incepe sa fie neincapator pentru ceea ce am eu de spus. Din pacate, meseria de antrenor de tenis doritor de mai mult nu se apropie nici macar tangential cu ceea ce preda stimatul profesor academician Rares la ANEFS ( stimat domn care cel putin in relatie cu mine a reusit sa ma ciupeasca la examenul de licenta, pana in acest moment neafland ce a fost cu adevarat atunci in capul dansului ). Sunt atat de multe lucruri ce trebuie inglobate incat nu-ti ajung minutele. Inveti zilnic sa strecori informatiile de calitate ce au ca scop dezvoltarea tenisitica a sportivilor, dar in acelasi timp indeplinesti atat de multe sarcini.
Incerc sa termin si vad cum de obicei avem aceasta tentativa de a relata mereu ceea ce nu merge bine, de atat de putine ori povestind si lucrurile frumoase. Poate ca cel putin in cazul meu predispozitia spre criticare este mai accentuata, dar sunt unele momente in care efectiv lumea este intoarsa cu fundul in sus. Sunt totusi multe amintiri de neuitat ce raman in spate.
Blogging from Sao Paulo,
Cu drag,
Asa cum organizatorii competitiei ma obisnuisera pe toata durata intrecerilor si la plecare au fost la inaltime, asemeni sosirii nostre. Imi e greu sa spun cam care este distanta de la club la aeorport, dar ca si timp dureaza aproximativ 30 de minute, calatorie efectuata prin intermediul unui bus pus la dispozitie de catre organizatori. Sunt lucruri care le simti si pe care le apreciezi atunci cand se intampla, sunt lucruri care iti demonstreaza ca uneori sportivul si echipa lui sunt apreciati. Pana la urma, turneul este pentru sportivi…
Drumul catre aeroport a fost ceva extraordinar, reusind sa nu atipesc si sa stau urcat la propriu pe geamul fumuriu, in incercarea de cuprindere a necunoscutului. Sunt imagini ce nu pot fi reproduse in cuvinte, sunt imagini ce cu greu le puteam credea adevarate pe un taram pamantesc. Un amalgam de civilizatie si jungla, cu oameni desculti si case decojite de vreme, cu asa numite automobile de noi cunoscute…incredibil.
Organismele rasfatate de aerul conditionat au suportat pentru cateva secunde ceva goluri de sufocare datorate aerului de afara, in timp ce usor usor participantii la urmatorul turneu acapasera vizibil check-inurile. Sportivi, antrenori, parinti forfoteau prin micile buticuri dupa suveniruri, auzindu-se un zgomot destul de strindent pe care nu ai cum sa nu il recunosti: limba “tenisistica”, o combinatie multinationala de cuvinte. Atmosfera era asemeni sign-inului competitional intr-un aeroport international, o imagine rar intalnita. Frumos…
In premiera am vazut un fel de panou situat la nivelul solului ce anunta zborul nostru si ora de plecare, dar nu electronic asa cum eram obisnuit, ci dupa urmatorul ritual: o angajata TAM ( compania de zbor ) introducea minutios niste hartii ce aveau sa completeze urmatoarele: vuelo, destino si hora de salido. Olee, iata cum am invatat ceva rapid din limba toreadorilor.
Clipele de asteptare s-au epuizat si a trebuit sa inchid laptopul Emei in vederea indeplinirii operatiunilor de imbarcare. Vuelo TAM PZ 712 cu destino Sao Paulo a la hora de saliada 18.30 trebuia luat de catre noi. Revin din Sao Paulo cu ce a urmat.
….
Asa am inchis laptopul si m-am asezat cuminte la coada. Prea simplu totusi, era prea frumos sa fie adevarat si astfel aventurile in America de Sud au inceput sa se trezeasca la viata. Inaintea zborului nostru a mai fost inca unul plin ochi cu jucatori tot catre Sao Paulo, dar cu escala undeva langa Brazilia. Cum stateam si asteptam ca usile sa se deschida pentru a intra pe coridorul de imbarcare , mare mi-a fost mirarea sa observ ca toti pasagerii zborului de dinainte se intorceau in sir indian in aeroport. Cateva secunde de confuzie totala si un raspuns evaziv al unuia dintre jucatori: defectiuni tehnice ale avionului, nu a putut decola. Au urmat 45 de minute de stat in picioare peste ora indicata de decolare, respirand usurati ca in sfarsit angajatele TAM deschisesera usile si ca puteam zbura, dar in acelasi timp o senzatie de teama usoara incepuse sa se faca prezenta. Pana la urma totul a fost bine.
Dupa aterizarea in Sao Paulo a inceput fiesta braziliana, cu o verificare a vizelor de intrare in Brazilia. Am ramas blocat in timp ce tanara domnisoara imi arata pe calculatorul ei ceva ce spunea ca imi trebuie viza, desi eu eram ingrijorat sa nu imi ceara carnetele de vaccinare ale Emei si ale Lui Robert contra yellow fever care ar fi trebuit sa fie la vama in momentul aterizarii noastre ( lucru nerealizat, ele fiind in biroul unuia dintre organizatori !!! ). Cateva secunde in care ea o tinea pe a ei in limba lor si eu pe a mea in engleza combinata cu ceva autohton de rau au trecut destul de greu, dupa care din senin aplica stampila pe pasapoarte si ne da drumul. Ce mai nene, am zis “ubrigada” si am uschit-o pe usa de colectare a bagajelor, doar care cumva sa nu o apuce nebunia temporara si sa imi ceara si altceva. Ajunsi in fata aeroportului cu bagajele in regula, am inceput sa cautam pe cei responsabili de transportation si am dat de un nene cu ochelari imbracat intr-un tricou alb imprimat cu emblema turneului ce ne-a asigurat ca indata ce toti vin plecam. Am stat noi asa pret de doua ore in aeroport si cu stupoare aflam ca era un singur bus de 40 de persoane ce trebuia sa ne duca cei 100km, conform unei liste de rezervari facuta. Desi ne-am regasit pe acea lista, nenea cu pricina ne asigura ca toti trebuie sa mearga cu acel bus, adica si cei fara rezervare. Sa va spun cam cati jucatori au fost in total in cele doua avioane din Asuncion si intr-unul din Miami? Sa va spun ce lupte s-au dat pentru ocuparea scaunului pretios? Incredibil prin ce am trecut, jungla adevarata…
In jurul orei 23.15 am parasit aeroportul si ne-am trezit undeva pe autostrada strabatand cei 100 km. Miezul noptii batuse de ceva timp, moment in care bus-ul opreste. Ajunsesem la hotel. Aici, receptionerii ma anuntau senin ca nu exista rezervare pe numele nostru. Aveam doi jucatori istoviti, flamanzi si pe deasupra decimati de ultimele intamplari. M-am enervat instantaneu si am ridicat vocea, am chemat pe unul dintre sefuletii de acolo la un calculator aflat la cativa metri de receptie si l-am pus sa citeasca rezervarea si confirmarea. Au urmat scuze si toate cele, dar nu mai aveam chef de politeturi cu nimeni. Prea multe se intamplasera. Am luat cheia de la camera, am urcat si am pus capul in perna. In sfarsit se terminse calvarul…
…
“Banana bowl”, un titlu sugestiv ce nu putea descrie mai bine atmosfera din acest orasel satelit al municipalitatii din Sao Paulo. Pentru un turneu de gradul 1 ITF cel putin momentan totul este jalnic: terenuri de antrenament doar pe greenset, pentru doritorii de zgura fiind posibil doar jumatate de ora pe zi prin supraveghere stricta a unei domisoare cu statut oficial sau contra cost echivalentul a 30 de dolari ora, mingii de antrenament demne de initiere, un hotel oficial de patru stele cu camere incredibil de mici si o toaleta de nu am cuvinte ( si asta la pretul de 106 dolari americani camera de tripla ), un aer conditionat ce functioneaza ( in final ) cu pretul indurarii unui zgomot demn de tractor autohton, un dus ce functioneaza cred pe muzica din moment ce apa calda necesara unui scurt “clean” este asteptata cu rugaminti, o telecomanda de televizor ce te indeamna sa apesi totusi cu putere pe butoanele tv-ului. Off, si pe ultima suta de metri, a mai aparut una mica problemuta: toaleta defecta. Transportul asigurat este singurul conform programului, iar asta trebuie mentionat ca si pozitiv. La ora cand scriu, aproximativ ora 20 aici, tabloul de fete fusese schimbat de cel putin o data, urma finalizarea lui si tragerea la sorti pentru tabloul de baieti. Cum sansele ca aceste lucruri sa fie terminate in timp util sunt mici, astept in camera de hotel cuminte programarea de maine ce sper sa fie afisata in aceasta seara aici. As vrea ca de data asta sa fie exagerari ceea ce am relatat, dar credeti-ma ca este ceea ce am trait in mai putin de 24 de ore.
Nu imi pot exprima decat dezamagirea despre ceea ce este aici si despre ceea ce trebuie sa induri pentru a juca un meci de tenis. Cat despre Ema si Robert, pot spune ca sunt relativ bine si fac eforturi sa intre in ritm, dar este un efort uman destul de mare. Pe langa oboseala acumulata de saptamana trecuta, drumul de ieri colaborat cu ceea ce am suportat azi sunt ceva ce cu greu le poti acoperi asa repede.
Ar mai fi vesnica disputa pentru official coach, mai ales acum ca Ema este in spatele Anei Bogdan la distanta de cateva locuri in clasament. Nu asta este buba si nu asta consider de discutat. Nu stiu cum sa o transpun, dar se pare ca eu sunt cel ce nu intelege situatia. Cum vicepresedintele FRT prezent aici considera aceasta chestiune, in acest caz, ca fiind normala, cum ditamai antrenorii federali considera la fel, ma intreb sincer: “ovi, ce cauti tu dreptatea intr-o lume in care trebuie doar sa accepti ce ti se spune?” Dragii mei, un parinte ramane parinte indiferent ca este sau nu si antrenor al propriului copil. Un profesor de sport ramane profesor de sport chiar daca antreneaza propriul copil intr-o ramura de sport departe de specializarea luata. O noua specializare sau a doua specializare dorita in tenis ( cazul de fata ) nu consituie dovada de atestare a calitatii de antrenor de tenis. Iar o munca de antrenor de tenis inseamna ani petrecuti pe un teren prafuit de zgura, sute de deplasari si sincer, mai mult de un copil aflat in pregatire. Asta inseamna ca daca imi i-au specializare sah ma pot numi OFFICIAL COACH la o competitie internationala de cel mai inalt nivel? Sa fim seriosi…printr-un absurd as accepta cu ochii inchisi daca m-as baga la masa de sah cu antrenorii prezenti, ceea ce ar fi ridicol. Indatoririle de official coach in tenis sunt altele si din pacate nimeni nu vrea sa le inteleaga, eu aducandu-mi aminte cu drag de o deplasare in Bulgaria in care am avut aceasta calitate si de pe urma careia m-am ales cu denumirea de “coach” ( si nu numai in acea deplasare ). Daca official coach o traducem cu official parent sau official sport instructor atunci eu sunt cel ce nu intelege. Daca a fi official coach inseamna a avea grija doar de propriul copil, fara a interesa de restul de pe urma carora beneficiezi real de avantajele de official coach ( si nu cum pacaleste FRT prin celebra “antrenorul primul sportiv primeste titlul de official coach”. Pai scrie undeva ca atunci cand pierde primul in clasament se pierde automat si gratuitatea lui coach? Niciunde, va spun eu. Pai atunci, despre ce vorbim noi aici? ) atunci tot eu sunt de vina. Daca official coach ca si drept al unui antrenor il cedezi unui om cu o presupusa calitate de antrenor sau oricine altcineva, daca niste drepturi acordate de organizator unui om cu statut clar si anume antrenor suporta semenea interpretari, pai atunci ce caut eu sa ma numesc antrenor? Per total, nu dau in omul ce subit este official coach la un turneu de tenis de asemena anvergura, ci in sistemul romanesc de manevrare a realitatii dupa cum bate vantul. Care sunt criteriile dle Marcu? Care sunt criteriile stimati antrenori federali? Care sunt criteriile Federatie Romana de Tenis? …stiu, trebuie sa vina Tete Haradau sa semneze scoaterea criteriilor din sertar, iar cum domnia sa este in vizita de serviciu nu aveti cum sa stiti data intoarcerii, deci intrebarile mele suporta amanare. Cum vicepresedintele FRT, Dl Marcu ma trimite cu recomandare la antrenorii federali in sarcina carora se afla delegarile, iar cum stiu ca ei ma trimit la un etaj mai sus in centrul national si de acolo ajung tot la Tete Haradau, ma apuca dracii si observ cum inca o data, ca de fiecare data sunt biluta de biliard ce se invarte pe o masa ocupata de meseriasii tenisului romanesc . Nu stiu de ce platesc o suta de ron anual ca si taxa anuala de antrenori unei institutii care efectiv nu face nimic pentru acesti bani, iar atunci cand solicit dreptul dovedit prin hartie scrisa sunt tratat ca un mojic. Cum sunt destul de al dracului la o varsta tanara macar nu am tacut, am facut ceea ce am crezut de cuviinta in acest caz, bineinteles in scris si verbal unui inalt functionar in FRT. Mai mult, am obtinut si un post de official coach la acest turneu, in plus fata de cel anuntat de FRT. Deocamdata a tinut manevra ( si cu sprijinul, cred, al dnei Bolanu care a trimis o hartie pe numele meu in plus la sugestia Dlui Marcu , care fie vorba intre noi cred ca a vrut sa acopere oleaca incurcatura, in acest fel impacand si capra si varza ), dar cu pretul a cateva zeci de secunde in care am profitat de o eroare in fact sheet-ul turneului in care nu este precizat nimic la capitolul antrenori, am pus mana intr-un final si am rastit celui ce se ocupa de asta ca eu imi trec numele pe foaie si mai departe decid ei, din moment ce situatia e neclara. Si uite asa am rezolvat-o si p-asta.
Ar trebui sa scriu o carte, acest blog incepe sa fie neincapator pentru ceea ce am eu de spus. Din pacate, meseria de antrenor de tenis doritor de mai mult nu se apropie nici macar tangential cu ceea ce preda stimatul profesor academician Rares la ANEFS ( stimat domn care cel putin in relatie cu mine a reusit sa ma ciupeasca la examenul de licenta, pana in acest moment neafland ce a fost cu adevarat atunci in capul dansului ). Sunt atat de multe lucruri ce trebuie inglobate incat nu-ti ajung minutele. Inveti zilnic sa strecori informatiile de calitate ce au ca scop dezvoltarea tenisitica a sportivilor, dar in acelasi timp indeplinesti atat de multe sarcini.
Incerc sa termin si vad cum de obicei avem aceasta tentativa de a relata mereu ceea ce nu merge bine, de atat de putine ori povestind si lucrurile frumoase. Poate ca cel putin in cazul meu predispozitia spre criticare este mai accentuata, dar sunt unele momente in care efectiv lumea este intoarsa cu fundul in sus. Sunt totusi multe amintiri de neuitat ce raman in spate.
Blogging from Sao Paulo,
Cu drag,
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
No comments:
Post a Comment