Asa a fost sa fie ...
Inceput greoi de meci redresat in mansa secunda aveau sa impinga finala de dublu a junioarelor pe un drum al sperantei intr-un turneu de grand slam. Tabela electronica isi completa randurile la indemnul arbitrului in conformitate cu realitatea unui amalgam de stari contradictorii de o parte si de alta a fileului, dictand sumbru inceputul sfarsitului simplu: supertiebreak. O suita de penaltiuri tenisistice aveau sa decida un rezultat sportiv, o inventie parsiva ce dpdv personal bruscheaza in totalitate dinamica unui joc. Asa a fost si de data aceasta.
“We will get any wild card if we win the doubles?” intreba thailandeza Noppawan inainte de primul meci de dublu. “No, I don’t think so” ii raspunde Ema; “Oh, but we will be in the picture, right?” si impreuna incepusem sa rasfoim cu suras cotidianul tenisistic emis zilnic la Roland Garros, publicatie unde pe langa tablouri si informatii utile se regaseau si pozele tuturor castigatorilor de anul trecut.
Primele doua puncte au zburat repede la adversare, al treilea si acum nu inteleg cum a putut fi agatat cu racheta si transformat in favoarea fetelor. In loc de 0-3 jocul curgea de la 1-2 si cat ai clipi s-au schimbat terenurile cu 4-2 “up”.
Tribunele erau aproape pline, cu siguranta si datorita faptului ca pana la finala de simplu Safina-Kuznetova nimic nu misca in mod oficial pe vreun teren. A fost un fel de presiune in plus de ambele parti in acele momente, caci pe langa prezenta umana aplauzele au curs in mod egal, o indecizie spectatoriceasca declansata daca vreti de frumos si mai putin de preferinte, sau, imi permit sa spun, de mixtiunea plina de charisma a celor doua echipe: o romanca si o thailandeza pe de-o parte, o englezoaica si o unguroaica pe de alta parte.
Scorul a urcat la 8-5 in favoarea fetelor, cu Nop la serviciu si sanse reale de finalizare. Totul s-a redus vizibil cu un 8-7 sec ce se anunta periculos, un 9-8 ulterior cu Ema la serviciu ce a crescut adrenalina.
Cautam cu privirea in acele momente exact locul unde de anul trecut am urmarit finala junioarelor dintre Ema si Simona, o rememorare instinctuala a ceea ce vroiam sa schimb atunci, precum si o dorinta uriasa ca anul acesta sa fie invers. Am vazut-o cu coada ochiului pe Ema batand mingea inainte de serviciu, apoi am comutat in plin pentru cateva schimburi pe cros si dintr-o data am dilatat pupilele la maxim: Ema anunta-se “out” la linia de fund si incercuise mingea, dar abitrul de linie isi lipise palmele.
Secundele in care arbitra de scaun a coborat pentru a verifica urma au trecut o eternitate … a fost fara doar si poate cel mai bun “call” facut pana acum de Ema. Restul ramane o parte a istoriei.
“Am castigat!” reusise sa tasneasca aspru … A fost castigat un trofeu de grand slam, o amintire frumoasa traita nu demult pe unul dintre terenurile sportului alb.
Inceput greoi de meci redresat in mansa secunda aveau sa impinga finala de dublu a junioarelor pe un drum al sperantei intr-un turneu de grand slam. Tabela electronica isi completa randurile la indemnul arbitrului in conformitate cu realitatea unui amalgam de stari contradictorii de o parte si de alta a fileului, dictand sumbru inceputul sfarsitului simplu: supertiebreak. O suita de penaltiuri tenisistice aveau sa decida un rezultat sportiv, o inventie parsiva ce dpdv personal bruscheaza in totalitate dinamica unui joc. Asa a fost si de data aceasta.
“We will get any wild card if we win the doubles?” intreba thailandeza Noppawan inainte de primul meci de dublu. “No, I don’t think so” ii raspunde Ema; “Oh, but we will be in the picture, right?” si impreuna incepusem sa rasfoim cu suras cotidianul tenisistic emis zilnic la Roland Garros, publicatie unde pe langa tablouri si informatii utile se regaseau si pozele tuturor castigatorilor de anul trecut.
Primele doua puncte au zburat repede la adversare, al treilea si acum nu inteleg cum a putut fi agatat cu racheta si transformat in favoarea fetelor. In loc de 0-3 jocul curgea de la 1-2 si cat ai clipi s-au schimbat terenurile cu 4-2 “up”.
Tribunele erau aproape pline, cu siguranta si datorita faptului ca pana la finala de simplu Safina-Kuznetova nimic nu misca in mod oficial pe vreun teren. A fost un fel de presiune in plus de ambele parti in acele momente, caci pe langa prezenta umana aplauzele au curs in mod egal, o indecizie spectatoriceasca declansata daca vreti de frumos si mai putin de preferinte, sau, imi permit sa spun, de mixtiunea plina de charisma a celor doua echipe: o romanca si o thailandeza pe de-o parte, o englezoaica si o unguroaica pe de alta parte.
Scorul a urcat la 8-5 in favoarea fetelor, cu Nop la serviciu si sanse reale de finalizare. Totul s-a redus vizibil cu un 8-7 sec ce se anunta periculos, un 9-8 ulterior cu Ema la serviciu ce a crescut adrenalina.
Cautam cu privirea in acele momente exact locul unde de anul trecut am urmarit finala junioarelor dintre Ema si Simona, o rememorare instinctuala a ceea ce vroiam sa schimb atunci, precum si o dorinta uriasa ca anul acesta sa fie invers. Am vazut-o cu coada ochiului pe Ema batand mingea inainte de serviciu, apoi am comutat in plin pentru cateva schimburi pe cros si dintr-o data am dilatat pupilele la maxim: Ema anunta-se “out” la linia de fund si incercuise mingea, dar abitrul de linie isi lipise palmele.
Secundele in care arbitra de scaun a coborat pentru a verifica urma au trecut o eternitate … a fost fara doar si poate cel mai bun “call” facut pana acum de Ema. Restul ramane o parte a istoriei.
“Am castigat!” reusise sa tasneasca aspru … A fost castigat un trofeu de grand slam, o amintire frumoasa traita nu demult pe unul dintre terenurile sportului alb.
La cateva ore dupa premiere mi-am adus aminte de antrenamentul dinaintea finalei desfasurat rapid printre picaturile de ploaie. Apoi de primul set. Apoi de mingea de la o-2 din supertiebreak. Si de degetul ridicat la ultima minge in final. Stiam ca totul se schimbase radical din cauza ploii datorita faptului ca terenul era mai greu si mingea nu mai pleca, lucruri ce au afectat jocul lui Nop ( o jucatoare cu doua ambidextra ce loveste mingea plat ). Revedeam ingrijorarilea avute prin prisma rederularii mingiilor din primul set. Si restul ce a urmat.
Ce ciudat, si totusi a fost cu succes. Asa a fost sa fie ...
Am vazut multe, din nou, la aceasta editie de grand slam. Am refuzat insa sa le mai astern pas cu pas din tot atatea motive din care la un moment dat ajungi sa spui stop, ajunge, e timpul si de altceva in afara de scris memorii absurde.
Ce m-a frapat? Atmosfera din Philippe Chatrier la fiecare meci jucat de Federer si in special contra lui Del Potro:
Ce ciudat, si totusi a fost cu succes. Asa a fost sa fie ...
Am vazut multe, din nou, la aceasta editie de grand slam. Am refuzat insa sa le mai astern pas cu pas din tot atatea motive din care la un moment dat ajungi sa spui stop, ajunge, e timpul si de altceva in afara de scris memorii absurde.
Ce m-a frapat? Atmosfera din Philippe Chatrier la fiecare meci jucat de Federer si in special contra lui Del Potro:
Ce m-a incantat? Simplitatea si deschiderea cu care Guileromo Vilas a discutat cu Ema si Nop dupa finala de dublu.
Ce a fost in plus? Prezenta Ruxandrei Dragomir ca si presedinte de federatie alaturi de sportivi, un minus atotprezent in tot atatea imprejurari in care au fost si rezultate pana acum.
Ramane in urma un Roland Garros in care tenisul a inceput din nou sa fie trait prin prisma incertitudinii castigatorului ... pentru mine va fi insa si un pic mai mult!
Cu drag,
Ce a fost in plus? Prezenta Ruxandrei Dragomir ca si presedinte de federatie alaturi de sportivi, un minus atotprezent in tot atatea imprejurari in care au fost si rezultate pana acum.
Ramane in urma un Roland Garros in care tenisul a inceput din nou sa fie trait prin prisma incertitudinii castigatorului ... pentru mine va fi insa si un pic mai mult!
Cu drag,
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
No comments:
Post a Comment