De neuitat

Cat de frumos poate fi insa tenisul? De atat de multe ori incat uneori uiti ca e din ce in mai greu.

Aproape de miezul noptii Novak Djokovic a acordat interviul de rigoare dupa victoria in trei seturi impotriva lui Stephanek , apoi s-a indreptat spre banca, a luat o racheta si pret de cateva minute bune l-a imitat pe John McEnroe. Multimea a inceput sa aplaude, sa ovationeze, sa fluiere, sa guste din plin spectacolul oferit. Sarbul savura “placinta” lui favorita.

Intr-un final a terminat reprezentatia si aproape ca a ajuns la banca, dar nu a apucat sa mai faca nimic decat sa priveasca perplex cum John McEnroe a venit alergand, imbracat in camasa si pantaloni de stofa si inarmat cu o racheta, a intrat pe teren si l-a provocat la tenis.

Daca pana atunci clovnul era singur pe teren, din momentul acela showman-ul de drept devenise fosta mare glorie americana si, de parca nu ar fi fost destul, McEnroe ii intoarce rapid reprezentatia: se aseaza la serviciu si pret de cateva secunde bate mingea asa cum Novak o face.

Au urmat cateva schimburi scurte, dar magia fusese consumata.

De neuitat acest episod rar ce sparge tiparele incrancenarii zilnice, amintind la rece ( ce e drept ) aspecte ingropate de timp.

…

Intr-o cu totul alta directie, in aceeasi categorie “de neuitat”, ramane pentru mine exemplul de (ne)urmat al Verei Zvonareva din meciul cu Flavia Penneta:

1) De urmat pentru ca a luptat cu genunchii bandajati

2) De neurmat pentru felul in care a luptat.

Stau si ma gandesc uneori la ceea ce se invata din aceste meciuri de catre sutele de mii de copii aspiranti la un loc pe arena Arthur Ashe: sa lupte pana la epuizare sau sa se chinuie pana la epuizare. Inteleg lupta asa cum e ea azi, dar nu inteleg chinuiala, argumentand ca daca intri in meci ai tot dreptul sa lupti, dar nu si sa te autoschilodesti emotional.

Nu e insa si ceea ce conteaza pentru Zvonareva pentru ca acest comportament pe teren o si ajuta, rezultatele fiind martore. Acumuleaza o cantitate uriasa de energie negativa ce trebuie consumata urgent pentru a genera pasi constructivi imediat. Acesta este un raspuns palpabil. Astfel nu vad de ce ar face tot balamucul acela. Se poate discuta si despre rutine individuale de mobilizare si pastrare a nivelul optim de activare neuro-musculara. E si acesta un raspuns palpabil.

Exista ambitie, exista dorinta, exista atitudinea sa faci tot ce poti pentru a castiga sau atitudinea de a nu accepta infrangerea. Asta inteleg. Dar nu ar trebui sa existe macar o limita dintre lupta si schingiuire?

Pe de alta parte, daca jucatoare ca ea s-ar calma rezultatele s-ar diminua. E ca si cum nu ar mai avea nerv, parca ar fi legume miscatoare. Ar face implozii repetate ce distrug mai rau decat exploziile, ar fi un continut nou in acelasi ambalaj ce pur si simplu nu sunt pe aceeasi unda, ar fi roboti robotizati de incordarea cauzata de energia negativa acumulata. Putine sunt cazurile in care schimbarea aduce outcome-ul sperat. Unul este Federer, dar el este o exceptie.

Ceea ce ma face sa spun ca pana la un punct teoria caracteristicilor individuale poate fi sparta prin modelare in perioada copilariei. Nu cred ca poate fi schimbata, dar cu siguranta poate fi imbunatatita. Sunt unele obiceiuri ce se formeaza de obicei din dorinta excesiva sau frica excesiva in perioada primelor lupte competionale cam pana la varsta junioratului ce se cristalizeaza treptat daca nu exista sprijin din exterior. Ulterior va fi extrem greu, nu imposibil, insa presupune un efort urias din partea sportivului ce trebuie sa si castige cu un altfel de “obicei”.

...

Elena Bogdan a terminat primul meci invingand in doua seturi sportiva japoneza Miyabi Inoue, cap de serie numarul 13 si castigatoarea Openului Canadei de saptamana trecuta. Greul d-abia acum incepe, si desi a eliminat un cap de serie incomod dupa un meci jucat bine tactic, ceea ce va urma devine din ce in ce mai imprevizibil si nu mai usor cum s-ar parea.

Din New York,

Cu drag,