Finala de grand slam

Zilele de ploaie sacaitoare au acaparat New York-ul impingand inca o data adaptarea umana in fata multor altor laturi. Batalia nervilor a devenit apasatoare rupand din ritmul si concentrarea instalate de cateva zile constituind avantaje sau dezavantaje imediate pentru jucatori, o stare de fapt ce nu poate decat a fi acceptata si mai putin blamata. Nu ai ce face, inseamna pana la urma experienta.

Asa cum am updatat in articolul anterior juniorii au jucat indoor departe de Flushing Meadows, ocolind stropii de ploaie si intrand sub umbrela protectoare a unei sali cu multe terenuri. La simplu s-a produs surpriza, singurul ramas in cursa ( ca si favorit al hartiei ) fiind australianul Tomic, in timp ce la dublu Ema si Nop au castigat in doua seturi semifinala avansand astfel intr-o noua finala de turneu de grand slam de juniori.

Imi ramane insa ciuda enervanta ce inca imi provoaca mancarimi. E poate greu de exprimat, insa uneori cand te afli la momentul potrivit in locul potrivit trebuie doar sa fii atent ca celalalt ce sta la coada sa nu i se ofere nici cea mai mica sansa de a trece inainte. Caci o va face la cel mai mic semnal. Trebuie sa lupti, sa tragi, sa dai tot ce poti. Nu dureaza mult, dar efortul va fi rasplatit.

Cand joci de la egal la egal e vorba de concentrare, astfel ca totul se poate intampla. Cand esti la extreme insa trebuie sa dai tot ce poti sa fii incapatanat cu tine: esti in dezavantaj muncesti mult, esti in avantaj pastrezi ce ai acumulat. Pentru amandoua lupti, intr-un mod diferit, dar pentru amandoua e nevoie de o alta abordare.

Sunt jucatori si jucatori, fiecare joaca diferit in aceste conditii, dar cei mai buni sunt cei ce invata sa pastreze avantajul. Toti lupta la egalitate, toti muncesc cand au de recuperat, dar putini sunt cei ce inteleg ca nu e timpul de cadouri atunci cand conduc. Ai scapat momentum-ul, ai scapat si locul din randul oportunitatilor.

La inceput ii putem spune adaptare, dar pe timp ce trece devine automatism de urmat cu strasnicie.

Munceste pentru puncte, concentreaza-te sa faci primul pasul in fata si NICIODATA nu face cadouri inapoi cand te-ai distantat. Pune-l sa munceasca la randul lui asa cum si tu ai facut-o la randul tau.

Am avansat frumos in timp gustand in acelasi timp din placinta plina cu ciuda, o parere de rau ce ma agaseaza de doua zile incoace, un sentiment ce doare ca naiba, o realitate ce pana la urma a trebuit sa existe. As fi dorit insa nu aici, nu acum. Cine are insa dreptul sa aleaga asemenea lucruri?

Intr-o zi de 13 a unui septembrie innegurat undeva departe de casa pe taram american pot spune ca am avansat frumos in timp petrecand o zi speciala intr-un moment special cu o finala de grand slam, o aniversare si un gust amar ce tinde, totusi, spre dulce.

Rezultatul finalei il veti culege singuri, probabil ca nu voi mai putea updata la timp ceea ce se va intampla peste cateva ore. Oricum o fi, bucuria exista si ar trebui sa existe la cotele la care merita. Pentru mine insa ciuda va fi la acelasi nivel: Elena Bogdan putea sa castige acest turneu de grand slam in proba de simplu.

Din New York,

Cu drag