Viata ca o competitie

Demult zic " inca una si ma duc " care incotro o fi sa fie. Zilnic plec de acasa de dimineata cu o lista de facut si ajung seara sa constat ca multiplul de "n" tocmai l-am indeplinit ca norma si mi-e ciuda ca tocmai ce spusesem " inca una si ma duc ".
Parchez masina in vacarmul centrului national al zilelor noastre in care se sparge asfaltul la greu, imi i-au la purtator racheta si cele cateva mingii conform bugetului aprobat si ma indrept agale spre practice court-ul desemnat. Desi intrat in balon, ma uit in stanga, ma uit in dreapta, recunosc personajele, inghit in sec cateva minute, dar parca ma simt ciudat:"sunt la tenis?" Al meu sportiv e obosit frant, ritmul lui e sinusoidal identic si la fel ca hartia colorata de acul seismografului la ananghie, silabisesc ceva ce poate suna a indicatie, ma fac ca ma prefac ca merge bine pentru cateva minute pana imi sare tandara si ...
Timpul trece si antrenamentul continua. Pentru sportiv, pentru mine mai putin.
Pe un alt teren, unul striga, celalalt striga, antrenorul striga, tenis insa? Mai putin.
Au mai ramas cativa pitici ce linistiti dau la cos pe inca un teren acoperit. Parca acolo se joaca ceva tenis, desi dupa cateva serii se aude autoritar:"strangeti mingiile" ... mda, era doar un antrenament ordonat.
"Inca una si ma duc" imi aduc aminte ca se spunea demult la antrenamente. Ulterior berea Ciuc a preluat si a facut un indemn: "Inca una si ma duc, bere Ciuc!" Principiul e acelasi: mai dau una buna pentru mine si apoi plec. Un fel de emulatie nebuna bazata pe orgoliu personal alimentat de dorinta de a fi cu un pas inaintea celuilalt, adica o lupta continua cu sinele de a tine ritmul inca una minge in teren contra restului lumii.
Teoretic, ca practic e mai greu. "Ce dom' pofesor credeti ca eu nu vreau? Credeti ca e asa usor?"
Pentru ei e greu sa faca, pentru mine e greu sa accept ca ei nu pot face, desi se plang majoritatea , de exemplu, ca sunt obositi. Obositi de ce? Si aici incepe maratonul motivelor, pe care eu le cred si le accept, dar batalia timpului se da constant. Tenisul are momentumul lui pentru fiecare, el nu asteapta pe nimeni si ceea ce e si mai important, el nu roaga pe nimeni.
"Inca o experienta mai incerc si ma duc" suna cunoscut mie caruia viata a devenit o competitie, dar un slogan strain celor ce traiesc tenisul doar metafizic.
Cu drag,