In sfarsit, pot spune Melbourne, caci dupa un drum peste trei continente numai acest oras-destinatie finala imi doream sa il cuprind cu privirea numai pentru cateva secunde, satul de stat chircit intre scaunele avionului cu cocoasa timp de atatea ore. Avion cu cocoasa? Oh da, un fel de camila terestra inzestrata cu un etaj superior destul de elegant in care doar clientii cu dare de mana la biletul de avion aveau acces de a cuprinde cerul in frumusetea lui inegalabila, noi ceilalti “economicii” ramanand cu gandul ca poate intr-o zi rolurile se vor schimba … si de ce nu, by the way?
Australian Open ramane unul dintre cele mai grele Grand Slam-uri existente pe mapa mondiala a tenisului juvenil si profesionist, drumul pana la Melbourne si clima australiana fiind poate cei mai duri adversari ai insusi openului, lucruri ce adunate si la alte interese pot schimba, in viitor, destinatia finala a primului eveniment tenisistic de talie mondiala. Dar astea sunt inca o data speculatii informationale si in cazul de fata pareri personale, caci Melbourne-ul se identifica fara doar si poate cu acest mega-eveniment sportiv si cultural, ceea ce e greu sa schimbi.
Si ca tot veni vorba de drumul pana la Melbourne … sunt atat de multe de spus, comice in marea majoritate, asta daca mai ai puterea sa le vezi intr-un asemenea fel dupa ce induri secundele, minutele si orele in sir petrecute cu ochii pe ceas.
Sa incepem cu inceputul si anume plecarea din Bucuresti, un start de caterinca din lumea lui Catavencu petrecut luni dimineata de pe Otopeni cu un British Airways spre Londra, o decolare ce avea sa isi urmeze cursul normal nu inainte insa de a rezolva o dilema pur romaneasca la ghiseul unui nea caisa revolutionar ce incerca sa imi explice ca legea publicata in monitorul oficial si legea aplicata de vamesul roman sunt la fel, dar doar in viziunea lui. Cum calatoream cu un minor, trebuia sa prezint in original cazierul judiciar si procura notariala de la parinti, prima cu valabilitate de sase luni si a doua de un an, dublate de cate o copie ce putea fi confruntata la fata locului si care obligatoriu ramane, de obicei, la vama. Asa am si facut, dar, omu’ cu pricina, probabil invidios din fire sau trezit cu fata la perna in acea dimineata pur si simplu mi-a oprit originalele si, culmea tupeului, nu accepta copiile, ba mai mult, imi explica frumos ca asa cum procedeaza el e bine, conform legii. Mai frate, stau eu si ma uit la el asa, apoi ii explic frumos cam cum sta treaba cu cazierul si procura, de ce NU trebuie sa ramana la el caci mai urmeaza si alte deplasari si sunt emise de organe competente cum ar fi militia si notariatu’, ca conform legii scrie clar ca doar copiile raman la organ si, mai mult, intaresc cu: “s-a schimbat ceva de ultima data?”, caci eu calatoresc mereu si nu am auzit de asemenea reguli. El impasibil. Eu, deja ma uitam la el mai atent convins fiind ca aveam dreptate si, ca sa ii pun capac la situatiune, il trimit la superior sa intrebe, lucru pe care el ca un cocos de Buftea l-a executat atat de tantos. Astept cateva secunde si vine blegu’ cu hartiile, silabiseste un “puteti pleca” in scarba si imi tranteste hartiile pe sub gemuletu’ de protectie, pesemne ca am avut dreptate. Culeg hartiile, bineinteles le verific sa fie originalele, ma uit la el si parca limba ascutita mai doream sa spun ceva … ne suim in avion si Londra avea sa fie primul stop.
Aterizam la terminalul 5 de pe Heathrow, mergem ce mergem pe un colidor, ajungem la un panou explicativ al curselor din ziua aceea si, undeva intr-un colt cu decolare de la 12.20 sau pe acolo, era afisata cursa Qantas catre Melbourne de la terminalul 4. Bun, dar unde-I terminalul 4? Si incepe o cursa cu un autobuz de genul Berceni-Piata Victoriei din metropola bucuresteana care a durat ceva, moment haios caci atunci cand am urcat in bus nu vroiam sa stam pe scaun deoarece statusem trei ore si ceva in avion, dar vazand noi ca treaba se ingroasa parca nu stiam cum sa facem sa sarim pe scaune. Si asta a fost, urmatoarea cursa fiind cea catre Hong Kong, necesara si obligatorie in vederea alimentarii cu carburant a “uriasului cocosat”.
Cam dupa doispe ore sau mai mult, coboram amortiti pe aeroportul international din Hong Kong, incepem iarasi toate operatiunile de securitate si nu numai, fiind surprinsi de faptul ca la aproape orice scara rulanta sau ceva de genu’ o voce feminina incepea brusc sa vorbeasca vocalize d-alea d-eale lor, un sunet ce venea parca de undeva de jos, de sub noi. Bineinteles ca i-am raspuns politicos cu un text alambicat numai de noi stiut si ceva figuri de karate decupate dintr-un flim cu Jackie Chan dublate de cascade de ras oprite cu greu pana la urmatoarea scara rulanta. Si acolo ghiciti ce urma … Am stat ce am stat, cam vreo 90 de minute, timp umplut cu diverse ocheade la cate vreun magazin, fiecare la ce l-a interesat, eu cautand repede un photoshop in speranta ca scot cardul bancar si uite acusica imi cumpar un Canon DSLR sau cum o fi ea denumirea, caci aicea la mama electronicelor si in plus in duty free pretu’ ar fi trebuit sa fie unul de ocazie. Asa si a fost, o ocazie de bancher ce mi-a lasat un gust amar, un fel de sut in fund si un mare pas inainte catre usa de imbarcare acolo unde incepea alinierea catre ultima statie: Melbourne!
Wow, “back again in Melbourne” … un sentiment confortabil resimtit inca de la prima adiere de vant cald ce a uscat aproapre instantaneu gatlejul in momentul in care am pasit pe usa aeroportului international. Superb, magnific, atat de frumos. Mie mi-a placut de fiecare data acest oras, intrecut totusi de gigantul New York, de aceea revenirea in mijlocul “linistii” australiene a fost de bun augur. Am trecut cam repede de capitolul sosire, de aceea revin repejor caci ceva funny a fost si aici. Primirea calduroasa de care ai parte este ceva unic, un “how are u?” plin de viata ce nu il intalnesti in alta parte a globului, iar dupa ce am trecut de politia de frontiera si am fost acceptati sa intram in Australia parca ceva era prea de poveste. Astfel ca ajungem noi la bagaje, asteptam ce asteptam, suntem indrumati spre alta pista si … se aude un fluierat, banda se opreste instantaneu, o doamna cu un catel haios incepe sa se agite printre calatori si roaga fiecare calator sa puna bagajele la sol pentru a putea fi cercetate. Zis si facut, timp de cateva secunde urmarind cum catelul mirosea fiecare bagaj, apoi asteptandu-l cu bratele deschide si pe la noi si intrebandu-ne ce fel de control era acesta. Intr-un final ajunge la noi, si, spre surpinderea noastra, al naibii caine incepe sa miroasa termobag-ul Emei, se agita pe langa el, moment in care doamna o roaga pe Ema sa deschida pentru a controla. Uppssss! Fals in declaratii, amenda de 220 de dolari australieni si toate detaliile Emei scrise intr-un carnetel au fost cele auzite. Si stiti de ce? Din cauza unei banane culese din avion ce urma sa fie devorata dupa ce aterizam. O banana? Oh da, pentru ca este interzis a trece frontiera cu orice fel de aliment. I-am explicat noi cam cum sta treaba, ea ne explica intangibil cum sta treaba, intr-un final a iertat-o dandu-i un avertisment, dar notand pe hartia completata in avion cele intamplate. La cateva secunde o doamna mai in varsta ce era de la controlul bagajelor vede hartia si dupa acel “how are u?” spune pe un ton cald “you’ve been caught by the dog, haven’t u” si incepe sa rada.
“Welcome to Melbourne!” incepuse sa prinda contur. Am ajuns seara si ca urmare a trebuit sa luam un taxi pana la hotelul Novotel din Glen Waverley, vreo 50 de km de la aeroport, ne-am cazat si … that’s all folks!
Cititi pe Olimpia Tenis cum a fost prima zi de antrenament in Melbourne, apoi vizionati cateva fotografii captate cu telefonu’ sau aparatu’ foto al Emei de pana acum pe Coach’s Corner II.
PS: netu’ la hotel e scump, extrem de scump. In lobby-ul hotelului exista insa 2 calculatoare Apple cu acces free timp de 20 de minute per navigator net, dar este o batalie pe ele mama-mama, daca apuci imediat esti linsat sa termini cat mai repede, plus ca o pagina pana se incarca dureaza dublu ca de obicei. Mai mult, accesul la “google” via “blogspot” este restricitionat total, astfel ca blogu’ lu’ coach nu poate fi accesat sub nicio forma, iar daca asta nu este de ajuns, nici solutia geniala de tip “stick” USB ce merge dupa un copy-paste de pe laptop pe micul purtator de date nu poate fi pusa in practica, caci si aici toate porturile sunt ascunse intr-un fel de masca. Cum insa tot timpul este macar o solutie, am gasit o solutie: traiasca Mc Donalds-ul si free internetul! Yuhuuuuuuuu! Insa cum nu este prea aproape de hotel, dar macar bine ca este, se pare ca pana saptamana viitoare pana ajung la Melbourne Park scrisul va fi o data cam la doua-trei zile. Ma rog, cand incepe turneul, voi face un efort sa scriu zilnic!
PS: sa-i spuna cineva lui Eugen Ganescu ca in Australia, pe langa Pavel & compania de baieti si echipa de Fed Cup, mai exista si vreo doua fete, junioare ce-i drept, dar in primele 5 ale topului mondial, ce din pura intamplare si dintr-o nefericita concidenta se vor afla si ele prin preajma. Asa, ca si fapt divers, nu ca ar conta sa citesti pe prima pagina a FRT cum juniorii nici macar nu exista. Ah, si ca sa nu existe confuzie sau greutate in scrierea datelor corecte, numele lor sunt Bogdan si Bogdan, Ana si Elena, Sinaia sau Craiova … Eugica tata, cu viitorul cum ramane? Sau scrii tu de cei mari si ma ocup eu de cei mici?
Australian Open ramane unul dintre cele mai grele Grand Slam-uri existente pe mapa mondiala a tenisului juvenil si profesionist, drumul pana la Melbourne si clima australiana fiind poate cei mai duri adversari ai insusi openului, lucruri ce adunate si la alte interese pot schimba, in viitor, destinatia finala a primului eveniment tenisistic de talie mondiala. Dar astea sunt inca o data speculatii informationale si in cazul de fata pareri personale, caci Melbourne-ul se identifica fara doar si poate cu acest mega-eveniment sportiv si cultural, ceea ce e greu sa schimbi.
Si ca tot veni vorba de drumul pana la Melbourne … sunt atat de multe de spus, comice in marea majoritate, asta daca mai ai puterea sa le vezi intr-un asemenea fel dupa ce induri secundele, minutele si orele in sir petrecute cu ochii pe ceas.
Sa incepem cu inceputul si anume plecarea din Bucuresti, un start de caterinca din lumea lui Catavencu petrecut luni dimineata de pe Otopeni cu un British Airways spre Londra, o decolare ce avea sa isi urmeze cursul normal nu inainte insa de a rezolva o dilema pur romaneasca la ghiseul unui nea caisa revolutionar ce incerca sa imi explice ca legea publicata in monitorul oficial si legea aplicata de vamesul roman sunt la fel, dar doar in viziunea lui. Cum calatoream cu un minor, trebuia sa prezint in original cazierul judiciar si procura notariala de la parinti, prima cu valabilitate de sase luni si a doua de un an, dublate de cate o copie ce putea fi confruntata la fata locului si care obligatoriu ramane, de obicei, la vama. Asa am si facut, dar, omu’ cu pricina, probabil invidios din fire sau trezit cu fata la perna in acea dimineata pur si simplu mi-a oprit originalele si, culmea tupeului, nu accepta copiile, ba mai mult, imi explica frumos ca asa cum procedeaza el e bine, conform legii. Mai frate, stau eu si ma uit la el asa, apoi ii explic frumos cam cum sta treaba cu cazierul si procura, de ce NU trebuie sa ramana la el caci mai urmeaza si alte deplasari si sunt emise de organe competente cum ar fi militia si notariatu’, ca conform legii scrie clar ca doar copiile raman la organ si, mai mult, intaresc cu: “s-a schimbat ceva de ultima data?”, caci eu calatoresc mereu si nu am auzit de asemenea reguli. El impasibil. Eu, deja ma uitam la el mai atent convins fiind ca aveam dreptate si, ca sa ii pun capac la situatiune, il trimit la superior sa intrebe, lucru pe care el ca un cocos de Buftea l-a executat atat de tantos. Astept cateva secunde si vine blegu’ cu hartiile, silabiseste un “puteti pleca” in scarba si imi tranteste hartiile pe sub gemuletu’ de protectie, pesemne ca am avut dreptate. Culeg hartiile, bineinteles le verific sa fie originalele, ma uit la el si parca limba ascutita mai doream sa spun ceva … ne suim in avion si Londra avea sa fie primul stop.
Aterizam la terminalul 5 de pe Heathrow, mergem ce mergem pe un colidor, ajungem la un panou explicativ al curselor din ziua aceea si, undeva intr-un colt cu decolare de la 12.20 sau pe acolo, era afisata cursa Qantas catre Melbourne de la terminalul 4. Bun, dar unde-I terminalul 4? Si incepe o cursa cu un autobuz de genul Berceni-Piata Victoriei din metropola bucuresteana care a durat ceva, moment haios caci atunci cand am urcat in bus nu vroiam sa stam pe scaun deoarece statusem trei ore si ceva in avion, dar vazand noi ca treaba se ingroasa parca nu stiam cum sa facem sa sarim pe scaune. Si asta a fost, urmatoarea cursa fiind cea catre Hong Kong, necesara si obligatorie in vederea alimentarii cu carburant a “uriasului cocosat”.
Cam dupa doispe ore sau mai mult, coboram amortiti pe aeroportul international din Hong Kong, incepem iarasi toate operatiunile de securitate si nu numai, fiind surprinsi de faptul ca la aproape orice scara rulanta sau ceva de genu’ o voce feminina incepea brusc sa vorbeasca vocalize d-alea d-eale lor, un sunet ce venea parca de undeva de jos, de sub noi. Bineinteles ca i-am raspuns politicos cu un text alambicat numai de noi stiut si ceva figuri de karate decupate dintr-un flim cu Jackie Chan dublate de cascade de ras oprite cu greu pana la urmatoarea scara rulanta. Si acolo ghiciti ce urma … Am stat ce am stat, cam vreo 90 de minute, timp umplut cu diverse ocheade la cate vreun magazin, fiecare la ce l-a interesat, eu cautand repede un photoshop in speranta ca scot cardul bancar si uite acusica imi cumpar un Canon DSLR sau cum o fi ea denumirea, caci aicea la mama electronicelor si in plus in duty free pretu’ ar fi trebuit sa fie unul de ocazie. Asa si a fost, o ocazie de bancher ce mi-a lasat un gust amar, un fel de sut in fund si un mare pas inainte catre usa de imbarcare acolo unde incepea alinierea catre ultima statie: Melbourne!
Wow, “back again in Melbourne” … un sentiment confortabil resimtit inca de la prima adiere de vant cald ce a uscat aproapre instantaneu gatlejul in momentul in care am pasit pe usa aeroportului international. Superb, magnific, atat de frumos. Mie mi-a placut de fiecare data acest oras, intrecut totusi de gigantul New York, de aceea revenirea in mijlocul “linistii” australiene a fost de bun augur. Am trecut cam repede de capitolul sosire, de aceea revin repejor caci ceva funny a fost si aici. Primirea calduroasa de care ai parte este ceva unic, un “how are u?” plin de viata ce nu il intalnesti in alta parte a globului, iar dupa ce am trecut de politia de frontiera si am fost acceptati sa intram in Australia parca ceva era prea de poveste. Astfel ca ajungem noi la bagaje, asteptam ce asteptam, suntem indrumati spre alta pista si … se aude un fluierat, banda se opreste instantaneu, o doamna cu un catel haios incepe sa se agite printre calatori si roaga fiecare calator sa puna bagajele la sol pentru a putea fi cercetate. Zis si facut, timp de cateva secunde urmarind cum catelul mirosea fiecare bagaj, apoi asteptandu-l cu bratele deschide si pe la noi si intrebandu-ne ce fel de control era acesta. Intr-un final ajunge la noi, si, spre surpinderea noastra, al naibii caine incepe sa miroasa termobag-ul Emei, se agita pe langa el, moment in care doamna o roaga pe Ema sa deschida pentru a controla. Uppssss! Fals in declaratii, amenda de 220 de dolari australieni si toate detaliile Emei scrise intr-un carnetel au fost cele auzite. Si stiti de ce? Din cauza unei banane culese din avion ce urma sa fie devorata dupa ce aterizam. O banana? Oh da, pentru ca este interzis a trece frontiera cu orice fel de aliment. I-am explicat noi cam cum sta treaba, ea ne explica intangibil cum sta treaba, intr-un final a iertat-o dandu-i un avertisment, dar notand pe hartia completata in avion cele intamplate. La cateva secunde o doamna mai in varsta ce era de la controlul bagajelor vede hartia si dupa acel “how are u?” spune pe un ton cald “you’ve been caught by the dog, haven’t u” si incepe sa rada.
“Welcome to Melbourne!” incepuse sa prinda contur. Am ajuns seara si ca urmare a trebuit sa luam un taxi pana la hotelul Novotel din Glen Waverley, vreo 50 de km de la aeroport, ne-am cazat si … that’s all folks!
Cititi pe Olimpia Tenis cum a fost prima zi de antrenament in Melbourne, apoi vizionati cateva fotografii captate cu telefonu’ sau aparatu’ foto al Emei de pana acum pe Coach’s Corner II.
PS: netu’ la hotel e scump, extrem de scump. In lobby-ul hotelului exista insa 2 calculatoare Apple cu acces free timp de 20 de minute per navigator net, dar este o batalie pe ele mama-mama, daca apuci imediat esti linsat sa termini cat mai repede, plus ca o pagina pana se incarca dureaza dublu ca de obicei. Mai mult, accesul la “google” via “blogspot” este restricitionat total, astfel ca blogu’ lu’ coach nu poate fi accesat sub nicio forma, iar daca asta nu este de ajuns, nici solutia geniala de tip “stick” USB ce merge dupa un copy-paste de pe laptop pe micul purtator de date nu poate fi pusa in practica, caci si aici toate porturile sunt ascunse intr-un fel de masca. Cum insa tot timpul este macar o solutie, am gasit o solutie: traiasca Mc Donalds-ul si free internetul! Yuhuuuuuuuu! Insa cum nu este prea aproape de hotel, dar macar bine ca este, se pare ca pana saptamana viitoare pana ajung la Melbourne Park scrisul va fi o data cam la doua-trei zile. Ma rog, cand incepe turneul, voi face un efort sa scriu zilnic!
PS: sa-i spuna cineva lui Eugen Ganescu ca in Australia, pe langa Pavel & compania de baieti si echipa de Fed Cup, mai exista si vreo doua fete, junioare ce-i drept, dar in primele 5 ale topului mondial, ce din pura intamplare si dintr-o nefericita concidenta se vor afla si ele prin preajma. Asa, ca si fapt divers, nu ca ar conta sa citesti pe prima pagina a FRT cum juniorii nici macar nu exista. Ah, si ca sa nu existe confuzie sau greutate in scrierea datelor corecte, numele lor sunt Bogdan si Bogdan, Ana si Elena, Sinaia sau Craiova … Eugica tata, cu viitorul cum ramane? Sau scrii tu de cei mari si ma ocup eu de cei mici?
PS: intr-un final am reusit sa postez acest articol si cel de pe Olimpia Tenis, incerc din rasputeri sa pun si poze pe Coach's Corner II, dar ce giumbuslucuri a trebuit sa fac numai in jungla amazoniana cu fir tras de la vecinii civilizati mai gaziti ... si asta in carti. Si, ca sa nu uit, Brava Raluca pentru primu' meci, urmeaza al doilea cu sarboaica-australianca si succese in turul final.
Cu drag,
Cu drag,
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
No comments:
Post a Comment