Am asa o rautate in aceste momente cand incerc sa scriu incat as alege orice persoana responsabila sa stea in locul meu si sa guste minunata experienta prin care trec eu acum. Pe oricine ce ar fi putut preveni intr-un fel sau altul impasul prin care sunt nevoit sa trec, dar pana la urma degeaba m-as razbuna pentru ceva ce se numeste eroare umana. De data asta voi scrie direct si fara finisari la text, sunt prea obosit si prea haituit de toate pentru a mai avea rabdarea necesara sa pot face mai mult. Pentru voi ce cititi va dau un sfat: luati in calcul ceea ce urmeaza daca veti calatori in orice tara din America de Sud. Sunt oarecum si bucuros ca pot ajuta in schimb pe altcineva cu propria experienta, in timp ce cei care stiau au considerat probabil ca este ceva neimportant. Pacat.

Sunt in Montevideo si ieri am aflat stupefiat cum ca in Paraguay, urmatoarea destinatie, este un focar de infectie extrem de serios de febra galbena, o boala mortala (uneori) cauzata de muscatura unui tantar anofel ce a necesitat declansarea starii de urgenta in acesta tara. Un comunicat oficial a fost remis catre toate ambasadele si institutiile oficiale ale fiecarei tari legat de acest lucru, datat de saptamana trecuta; BBC news a publicat inca de pe data de 20 februarie situatia exacta din Paraguay, iar ATP prin intermediul ITF a retransmis tutuor federatiilor afiliate COSAT si a federatiilor care au sportivi la turneul din Asuncion un comunicat oficial de prevenire a tuturor delegatiilor oficiale. Delegatiei Romaniei insa nu i s-a comunicat nimic...nici macar la aceasta ora. Ca urmare a unui efort urias am reusit obtine informatii exacte de la ambasadorul Romaniei in Montevideo - dl Gh. Petre si de la consulul onorific al Romanei in Asuncion - dl Ionescu Vladimir si asta tocmai azi 27 februarie !!! dupa ce am aflat de la antrenorul oficial al delegatiei engleze ce fusese instiintat de catre federatia lor privind obligativitatea vaccinarii in conditiile de epidemie.

Iata cum se prezinta situatia in mod oficial: pentru prevenirea acestui virus este nevoie de vaccinarea cu cel putin 10 zile inainte de intrarea in zona de infectie, vaccin valabil timp de 10 ani. In cazul nostru, intrarea in Paraguay este un risc daca acest vaccin nu este avut in conditiile de mai sus, iar pentru a putea iesi din Paraguay si a putea merge in Brazilia, ultima destinatie a noastra, trebuie prezentate la politia de frontiera documentele care sa ateste ca am avut acest vaccin facut cu cel putin 10 zile inainte si anume un certificat international special virusului "yellow fever". Acestea sunt lucruri care sunt recomandate de facut dar nu si obligatorii atunci cand se calatoreste in una din tarile Americii de Sud, Africa si India. Prezenta certificatului la purtator insa devine obligativitate in cazul in care este anuntata o astfel de epidemie. Acestea sunt informatii oficiale primite de la diplomati romani care in acelasi timp mi-au recomandat efectuarea de urgenta a vaccinului.

Din fericire Ema si Robert au acest vaccin facut de anul trecut, deci pentru ei situatia este aproape clara si ar fi acoperiti. Am numarat cine a mai ramas si pur si simplu am tras aer in piept. Eram descoperit in proportie de 100%. Mai am ce spune ceva in plus?

Toate comunicatele spun insa ca acolo unde mergem sansa este extrem de redusa de infectare si aplicarea de crema speciala pe fata si pulverizarea unui spray special ar fi masuri de siguranta suficiente. Ambasadorul Romaniei si responsabilul ITF pe juniori insa recomanda cu strictete vaccinarea si, atentie, subliniaza ca intrarea in Paraguay este decizia fiecaruia si responsabilitatea fiecaruia, chiar daca situatia este sub control.

Intre timp verific si mailul personal in speranta ca federatia romana va avea macar bunul simt sa raspunda la un mail urgent trimis in care personal am anuntat ingrijorarea asupra situatiei de aici si preveneam pe ceilalti sportivi care vor veni in Brazilia sa isi faca vaccinul pentru a fi in siguranta. Dar cu siguranta problemele de acolo sunt mai importante, iar cateva vieti nu conteaza. In nici un caz nu asa a procedat federatia engleza care in mod incredibil a sprijinit jucatorii si antrenorii cu toate informatiile necesare. In calitate de antrenor oficial al Romaniei la un turneu international va spun cu toata responsabilitatea: RUSINE! Poate nu este de competenta unei federatii sa rezolve un astfel de caz aparut, dar este cu siguranta de competenta ei sa sprijine macar ceva ce li se anunta cu titlu de urgent si mai ales ca vorbim de componentii lotului national cu care federatia se lauda atat de mult si de un antenor oficial aflat cu ei. NO COMMENT!

De asemenea imi indrept privirea si asupra propriei echipe si ma intreb cum e posibil ca cei doi sportivi sa il fi facut acum ceva timp si inainte de plecare sa nu anunte macar sub titlu de intrebare pe cel ce merge cu ei daca are acest vaccin facut? Asa cum antrenorul a reusit sa expuna tot ceea ce avea el de expus privind aceasta deplasare, de cei ce au stiut de existenta acestui vaccin nu au spus nimic? A fost cu siguranta ceva ce nu s-a crezut important, dar iata ca soarta joaca feste mereu.

Singurul vinovat de aceasta omisiune sunt totusi eu. Pentru o secunda am plecat nepregatit la drum si am renuntat la cuvantul "daca" pe care il activez de fiecare data, fortand imaginatia bogata de care dispun sa inceapa sa lucreze. Cum mi-a scapat asa ceva este greu sa spus, dar iata-ma departe de casa supus unei dileme careia trebuie sa ii gasesc rezolvare eficienta. Nu ajunge ca in fiecare zi munca depusa cu sportivii este o necunoscuta, ce de fiecare data apar si astfel de lucruri.

Sunt suparat pe mine pentru ca pentru o secunda am lasat garda jos in ceea ce priveste protectia personala.

Sunt suparat pe o federatie ce nu reuseste macar sa dea un reply la un mail urgent ce anunta o stare de criza.

Sunt suparat pe cei ce incep sa formeze o echipa si la un moment dat astfel de erori apar datorita multor factori, dar in nici un caz necunostinta de cauza.

Sunt suparat...si ce?

Sunt in mijlocul unui continent strain, cu doi sportivi aflati in grija, cu o gramada de probleme de rezolvat intr-un fel sau altul si mai nou cu o posibila epidemie ce poate afecta viitorul personal. Cui ii pasa? Inchei si ma duc la culcare, maine e o noua zi, maine va fi mai bine.

Apropo, dimineata ma duc intr-un port sa fac acest vaccin. Ce gasesc acolo, ce se va intampla acolo, e o enigma...In orice caz Paraguay pentru mine este un risc pentru ca cele zece zile nu acopera distanta reala pana cand am zbor direct: adica duminica asta.

PS: as prefera in mod macabru sa mor dupa o lupta cu un aligator, leu sau rinocer furios. As prefera sa fiu intr-un ring impotriva unui luptator de K1 sau calcat de un tanc. Orice. Cum insa sa ma gandesc ca pot dormi vesnic datorita unui amarat de tantar ratacit din jungla care al naibii tocmai la mine s-a oprit. Urmeaza o saptamana de vis....

PS: luati aminte si faceti vaccinul, ca daca va prinde aici totul veti constata ca lumea este complet alta.

Cu drag,

Partea I

Cineva scria ca blogul este un subterfugiu modern al omului in incercarea de aducere la lumina zilei a tot felul de trairi si impresii pe care altfel nimeni nu le-ar lua in seama. Regasesc ca este o afirmatie atat de absurda incat ii acord credibilitate deplina. De ce? Pai suntem guvernati de absurd si paradox in tot ceea ce facem incat o astfel de nascocire vine in intampinare cu brio asemeni unui gadget necesar desfasurarii optime a firului existential al omenirii, declarand cu o oarecare sfiala ca bloggingul devine din ce in ce mai mult o forma de comunicare eficienta intr-o lume reala guvernata fara doar si poate de spatiul virtual.

Acum ceva timp sms-ul trimis prin telefon era o modalitate viabila de transmitere de informatii, paradoxal insa sub o forma ce comprima o multitudine de trairi si sentimente printr-un continut atat de comasat de cele 160 de caractere. Acum a ramas la fel... din pacate. Spui de exemplu "mergem in oras diseara" scurt, dar in atat de multe feluri putem traduce asta incat iata ca un mare dezavantaj al comunicarii prin astfel de nascociri este modalitatea transmiterii informatiei. Timpul a trecut si astfel sms-ul este detronat de blog. Cu o varietate de imbunatatiri, dat tot pe acelasi principiu de transmitere a informatiei, pagina de web personala este un puternic instrument de a face aproape orice. Este un handicap sau un avantaj?

Postam pe un blog de toate, fiecare cum reuseste, fiecare in functie de ce anume vrea sa transmita, fiecare cum poate intr-un final. Aparent atat de multe avantaje sunt incat real vorbind nu se merita sa luam in discutie orice mic neajuns survenit. Si daca vorbim de costuri, transmiterea unui continut mai complex ca si numar de caractere este posibil la un pret mult mai redus, iar pentru cei ce accesul la net este oarecum limitat optiunea de scriere in word si apoi un scurt copy-paste rezolva problema. Totusi, handicapul sms-ului atat de popular se mentine, dezamagirea fiind intr-un fel mult mai mare si probabil datorita continutului destul de incarcat al unui post dintr-un blog.

Ce exprimam intr-un fel va fi decodat de catre cei ce citesc, dar cum exprimam va ramane o enigma. E normal sa fie asa?

Partea II

Pe aeroportul din Sao Paulo acum cateva zile, la distanta de cateva zeci de minute de la sosirea noastra un tanar blond cu castile de ipod in urechi intra si el sfios in sala de asteptare pentru cursa de Montevideo. Intr-un interval de timp apropriat o tanara impreuna cu tatal ei faceau acelasi lucru. Si ei ca si noi mergeau la acelasi turneu de tenis, lucru usor observabil dupa echipamentul specific tinut in spate. I-am rugat pe amandoi elevii mei sa intre in vorba cu ei si anume Robert cu baiatul si Ema cu fata. Robert a dat-o cotita in atat de multe feluri incat la un moment dat chiar nu intelegeam ce este asa greu sa vorbesti cateva fraze in engleza cu un jucator strain, in timp ce Ema si-a luat efectiv inima in dinti si facut cunostinta cu viitoarea jucatoare participanta la acelasi turneu.

Un inceput de drum ce nu prevestea nimic deosebit, dar iata cum soarta cateodata iti poate juca feste. Dupa ce Ema a intrat in vorba cu cealalta fata i-am aratat lui Robert ca se poate si ca e indicat sa o faca si el, tot statea in aeroport si isi putea face un prieten sau un viitor partener de antrenament. Cum insa m-am lovit de un negativism continuu, am renuntat. Ce puteam face?

A doua zi dimineata, Ema si-a gasit repede o partenera de antrenament ( ghiciti cine ? ), in timp ce Robert nu reusea sa gaseasca nimic, majoritatea respingandu-l pe diferite motive. Am facut un scurt searching si pe unul dintre terenuri se antrena si baiatul din aeroport. L-am cautat pe Robert si i-am spus ca este un baiat ce ar putea sa joace cu el, dar trebuie sa il intrebe el. Super incantat ca are o solutie s-a dus repede sa vada cine e si cand a vazut a putut doar spune: "Va bateti joc de mine? Stiti cine e?" I-am replicat calm: "Nu" "E baiatul din aeroport" si a incepet sa rada si sa dea din cap. Iata cum acest mic impas putea fi rezolvat in urma cu ceva timp, daca facea ceea ce ii sugerasem si care era de altfel un lucru extrem de normal atunci cand doi sportivi se intalnesc.

Povestea insa a continuat incredibil: baiatul a devenit partenerul de dublu al lui Robert ( fiind practic cam singurul fara pereche, majoritatea avand partener stabil de cu ceva saptamani incoace ) si cine credeti ca a fost adversarul lui din primul tur? Robert a castigat un meci destul de greu astazi, dar a avut ca si avantaj cele doua antrenamente impreuna cu baiatul din aeroport. Rezultatul putea fi cu siguranta altul, atat la simplu cat si la dublu, dar uneori soarta aseaza cuminte viata unui om. Este greu insa sa observ cum generatiile din ziua de azi fac cunostinta prin lumea virtuala si comunica ore intregi practic cu persoane necunoscute prin intermediul mess-ului, sms-ului sau blogului, iar cand sunt pusi in situatia de a comunica evectiv fata in fata se ascund sau pur si simplu nu reusesc sa o faca. De ce asa? Raspundeti voi. Pacat insa ca se altereaza pe zi ce trece comunicarea normala si devenim usor-usor roboti virtuali. E normal sa fie asa?

Partea III

Am citit postul lui coach Oni. Destul de multa semnificatie cuprind cele cateva randuri scrise, dar pe langa ce am adaugat acolo mai am ceva. Comunicarea cu adolescentii este o necunoscuta permanenta si mereu o provocare. Depindem de multe pentru a putea comunica eficient, dar mai mult depindem fiecare de propria persoana, de felul in care codificam semnalele primite si reusim sa le retransmitem. Tinerii reusesc sa exprime la un moment dat orice pe o anumita frecventa ce poate fi decodata doar de cateva persoane, iar de cele mai multe ori adultul transforma totul, fiecare analizand si prin prisma a ceea ce asteptam fiecare de la celalalt si poate e normal ca uneori sa avem repere-tinta pe cei ce reusesc sa reactioneze asemeni doleantelor noastre.

Exista cu siguranta diferente de comunicare intre fete si baieti, insa nu cumva e vorba si de o incapacitate de exprimare a lor datorita presiunii exercitate de parinti si datorita faptului ca uneori noi antrenorii ne dorim mai mult de la ei ( sub diferite metode, tiranice sau democratice )? Eu unul am reusit astfel de performante negative fiind intr-un final un factor perturbator, factor inhibator si factor generator de stress pentru sportivul aflat in pregatire. Si nu am facut decat sa vreau sa ajut mai mult. Si atunci? Putem vorbi draga Oni de comunicare eficienta atunci cand cu siguranta noi gresim pe undeva?

Atat de multe sunt de discutat incat lumea virtuala ar ramane blocata de aceasta mica tema filosofica. Cert este insa ca prin comunicare avanseaza atat sportivul cat si antrenorul, facand munca titanica de zi cu zi mai usor de suportat.

PS: cand insa ai si o sportiva in pregatire ca Andreea Iova, "Life is beautiful" indiferent de ce se intampla, iar asta ati simtit-o si dvoastra draga Oni. Un copil minunat aflat in plin proces de maturizare care nu in mult timp va exprima ceea ce simte si pe terenul de tenis la nivelul performantial aferent potentialului uman de care dispune. In curand!

Blogging from Montevideo,

Cu drag,

Multumesc

Am revenit din Portugalia,unde am insotit-o pe Andreea la un future si deja din prima zi,m-am simtit extrem de bine,lucru care nu mi s-a mai intamplat de peste doi ani.Cum asa?Destul de simplu,am redevenit un partener pentru sportivul(a)pe care l-am insotit in turneu,unul activ si in ceea ce priveste comunicarea,nu numai in celelalte componente ale meseriei de antrenor,si mai ales intr-o deplasare la un turneu in strainatate.
Concret,am regasit placerea de a discuta de toate,dar mai ales de a primi feedbackul atat de necesar de la sportiv,care pe mine ma ajuta sa-mi fac meseria cat mai bine,atat cat ma pricep,cu limitele mele.Nu am mai fost doar cel care tine banii si cheltuielile zilnice,cel care stabileste programul si se ocupa de toate detaliile care trebuie rezolvate pentru ca sportivul(a) sa ramana concentrat la joc si ca nimic sa nu-l distraga de la scopul principal cu care a venit in acea deplasare.M-am simtit iarasi util, din toate punctele de vedere,m-am simtit implinit,m-am simtit confortabil si de aceea tin sa-i multumesc tare mult Andreei pentru cele sase zile petrecute la Portimao.
De mult timp,imi doream sa verific ceva in mod concret,un gand care nu imi dadea pace,si anume ca,in perioada adolescentei,e mult,mult mai usor de comunicat,si implicit de lucrat cu fetele,decat cu baietii.Eu,am avut sansa,sa lucrez cu sportivi de varf din tenisul nostru,atat fete cat si baieti,si analizand cat mai obiectiv am ajuns la concluzia,spusa doua randuri mai sus,dar acum am putut sa o mai verific inca o data.
Cand,mai in gluma,mai in serios,dar mai ales in gluma,ii spuneam sportivei,cu care cu catva timp in urma,am avut privilegiul sa lucrez,ca de abia astept sa antrenez iar baieti,ea mi-a spus ca o sa vad eu,ca o sa-mi para rau,si a avut multa dreptate,am realizat in scurt timp ca asa e.De aceea,ii fac o reverenta,si ii multumesc inca o data,pentru colaborarea pe care am avut-o,si din care,nu stiu cat am ajutat-o eu pe ea,dar pot sa spun inca o data,(am mai facut-o)ca ea m-a ajutat pe mine, sa devin un antrenor mai bun.Pentru ca,parafrazand o fraza celebra "DACA COMUNICARE NU E,NIMIC NU E "

Cine de cine profita?
O intrebare destul de dur adresata voua celor ce cititi si mie cel ce scrie asa ceva.
Ca si spectator neinfluentat de soarta intamplarilor ce se petrec in jurul meu paradoxul este la inaltime. Observ cum fiecare profita de fiecare intr-un mod absolut grotesc si mai departe se infige cutitul in rana miseleste, unul dintre ei disparand in ceata ca si cum ceea ce a facut este normal. Fara sa le pese, fara sa analizeze macar un pic situatia in mod rational, fara sa fie un pic diplomati. Daca pe parcursul unei relatii, sa spunem asa, fiecare profita constient unul de altul si de amandoua partile tepuirea continua si este acceptata, atunci sa le fie de bine. Daca una din parti trage foloase mai multe si apoi fuge miseleste intr-o cu totul alta directie fara a apela la factorul lingvistiv numit explicatie cat de cat, asta este nesimtire. Fara doar si poate interesul in cadrul oricarei colaborari exista, la cote mai mici, mai mai mari, mai cum vreti voi. Fiecare isi alege parteneri dupa obiectivele avute si fiecare incepe o joaca de satisfacere a nevoii personale. Asta le inteleg. Dar fiecare ce face asa ceva este numit prin definitie un inaintas de Homo Sapiens, o maimuta bipeda avansata tocmai datorita procesului numit comunicare. De ce cand se rupe lantul interesului de cele mai multe ori se inventeaza ceva inexistent sau incepe “lupta dreptatii” este o dovada de netagaduit a fugii de raspundere intr-un mod inexplicabil si mai mult cand se incepe a se imprastia atat de multe vorbe fara rost incep sa ma intreb: de ce asa?
Ca si jucator activ insa paradoxul incepe sa doara cu atat mai mult cu cat de fiecare data las de la mine. Observ cum sunt sufocat de interesul celuilalt si continui sa ignor semnalele de alarma trase de propriul interior. Sigur ca ar fi strigator la cer sa spun ca eu as fi inger sau ca interesul avut nu ar exista. Sunt ca fiecare dintre voi si profit si eu, incercand insa sa fiu in acelasi timp si om ce cere inapoi o parte extrem de mica aferenta timpului pierdut, bagajului informational transmis, sentimentelor deschise . Merg mai departe cu toate cele prezente in fiecare capitol integrant al cotidianului meu si sper ca pe viitor lucrurile sa se indrepte. Ce ma lasa masca insa este lipsa de comunicare normala atunci cand situatia o cere si mai ales necantarirea factorilor generali atunci cand intervin atat de multe necunoscute.
Sunt pe punctul de a incheia primele 24 de ore petrecute in Montevideo si intrebarea de mai sus are si alte conotatii destul de adanci si inca deschise provenite din trecut. Simt presiunea ce se avanta asupra sportivilor din diferite motive sau factori, dar asa este poate pentru fiecare sportiv, mai mult sau mai putin. Ceea ce ma ingrijoreaza este ca la varste fragede dictatura asupra tinerilor produce pagube aproape irecuperabile, conducand intr-un final la dezechilibre emotionale. Apreciez si felicit pe cei ce reusesc sa imbunatateasca jocul unui copil, dar ii blamez daca o fac cu pretul lipsei de libertate de exprimare si comportamentala acelor ce se numesc elevi sau proprii copii. Alerg in tot circuitul mondial si in momentul de fata primul junior roman si una dintre primele junioare romance se afla sub comanda mea, dar imi pun intrebarea: cine de cine a profitat in relatie cu ei? Au castigat se pare destul de multe ca si tenis, dar atat de multe au pierdut acesti tineri ca si confort personal interior incat mi-ar trebui destul de multe randuri sa incerc sa le exprim. Observ si ma apuca durerea de cap…
In toate cazurile a ramane cu capul sus sau a lasa usa deschisa sunt elemente de finete destul de ignorate de unii. Ce este dificil este ca ei sunt majoritatea si astfel uneori te uiti in gol si ridici din umeri in speranta ca urmatorul nu este tot asa. Nu ai ce face, nu exista o comisie sau vreo insitutite unde sa poti reclama lipsa de omenie sau acumularea de progres posibil prin profitare cu infingere de injective catre artizanul real al lui, ca atare treci totul la experienta si dai pagina.
Te nelinisteste totusi o intrebare: cine de cine a profitat? Nu stiu in cazul vostru cum e, dar la mine orice analiza pana in prezent ( cu foarte mici exceptii ) imi da acelasi rezultat nefavorabil. Mare paguba nu e, astept insa ca intr-o zi rezultatul analizei sa dea macar eroare.
Parca vad insa ca telefonul va suna discret peste nu mult timp cerand in mod parsiv ca eu sa mai fiu inca o data cobai si mare mirare ca eu sa nu pot refuza adaugand la capitolul existential inca una experienta minunata generatoare de timp pierdut de pomana.
Parca vad cum in jurul meu se vor asterne tot felul de colaborari orientate catre profitat la greu si intr-un final povestea se termina la fel.
Dar vorba lui Danut: “Ma, eu nu am ulei la masina si tu iti faci probleme de altii! Asta problema, nu ce face ala sau celalalt!”
Cu drag,

We just landed on Bucharest, our final destination” auzeam luni dimineata la venirea din Lisabona. O stare placuta incepuse sa cuprinda intreg corpul iar pe moment ce avionul parcurgea in liniste distanta pana la dock-ul de parcare cuvintele spuse in engleza adusesera cu sine o linistire interioara: ajunsesem acasa dupa zile si zile petrecute in habitaclul impus de obiectivul calatoriei. Mi-e greu sa exprim de ce se intampla mereu asa dar probabil mental aproprierea de casa creeaza secvente interioare generatoare de confort launtric sporit. Calatoresti la un moment dat catre toate colturile lumii, vezi atat de multe lucruri si incepi sa crezi ca “acasa” se poate identifica cu viitoare necunoscuta locatie de odihna nocturna unde de cele mai multe ori ambianta si noutatea intalnita este ca si confort peste ceea ce am eu intre cei patru pereti situati in Berceni. Si? Un paradox sentimental este in toi si directiva e clara: din toate vagaunile globului iti doresti sa ajungi acasa.
Acasa unde fiecare lucru romanesc este de nepretuit. Tragi aerul in piept si nu ii gasesti echivalent, revezi familia si prietenii si simti ca lumea este a ta, mananci in sfarsit o portie de sarmale facute de mama si auzi in jurul tau cuvintele romanesti, cauti curios ce mai e nou sau ce s-a mai schimbat de cand ai plecat. O senzatie coplesitoare aparuta si reaparuta instantaneu la fiecare revenire acasa.
Prima zi trece repede, dar din a doua zi deja dorul de casa se transfoma intr-o intrebare retorica: oare asta am vrut eu, sa vin acasa?
O lupta interioara se duce constant. Eu asta simteam la sute de kilometrii departare, asta indemna cu putere inima, asta stabilea cu indarjire sufletul ca si obiectiv imediat urmator. Senzatia este incredibil de puternica si arzatoare, dar la un moment dat oranduiesti totul cu chibzuiala si rabdare: fiecare la timpul lui. Si asa faci. Odata ajuns insa printre “blocurile gri” sistemul te face sa traiesti live o realitate crunta: oricat de mult iti doresti sa ramai vertical ceva iti demonstreaza ca nu ai cum sa o faci. Ce cauti acasa draga calatorule?
Incerci sa aplici cele inglobate departe de kilometrul zero al existentei tale, incerci sa updatezi un cotidian primitiv, incerci sa aduci noutate si dinamism in jurul tau, incerci in mod normal sa continui ceea ce ai experimentat in trecut, incerci…atata si reusesti. Iti frangi aripile atat de mult incat aerul tras in piept devine nociv si provocator de blocaj respirator. Totul se petrece cu repeziciune ducand la un diagnostic bucurestean larg raspandit: bolnav de stres. Nu te dai batut si incepi inca o data sa incerci, mai calm, mai linistit, mai binevoitor. Orice ai face nimic nu se simte, orice ai cladi parca se prabuseste, orice planificare este data peste cap de evenimente minuscule aparute, totul devine apasator de greu.
Casa draga, unde esti tu? Dorul nebun a fost doar o pacaleala, a fost o fantasma?
Luni dimineata radiam de fericire ca ma plimbam cu skodita mea pe strazile Bucurestiului ascultand la telefonul meu ceva muzica primita de la sportivi in deplasari, ca citeam pe geamurile magazinelor ofertele in romana, ca reuseam sa vorbesc cu parintii cateva zeci de minute, ca reuseam sa beau un suc cu prietenii, ca totul in jurul meu era ca odinioara. Minunat!
Marti? La pranz deja nu gaseam punga cu oxigen necesara supravieturii. Lista lunga cu indatoriri facuta de cu o zi inainte in loc sa suporte taieturile de rigoare suporta in mod inimaginabil operatiuni de adunare, ba chiar de inmultire. Draga casa, cate maini crezi ca am pentru a le face pe toate intr-o singura viata?
Speri insa ca totul va fi bine si ca totul va fi schimbabil incepand cu clipa urmatoare. Cu a doua zi. Cu aportul fiacaruia. Si asa mai departe. Doamne si ce speri…
Miercuri? La pranz imi doream sa evadez din viespar cu atata indarjire incat orice sentiment il calcam in picioare, il ignoram cu tarie. Niciunde nu e mai bine ca acasa, dar dupa doua zile oriunde este destinatia ideala. Ca mentalitate. Ca mod de viata. Ca bucurie. Ca multe, extrem de multe.
“Please fasten your sealt belt” si dorinta a devenit realitate. Escala la Milano si imbarcare pentru Sao Paulo. Trec de angajatele Alitalia si cu repeziciune ma indrept spre locul indicat pe hartiuta alb-verde, pun bagajul de mana, ma asez pe scaun si ma uit pe hubloul mic de ditamai Boeingul sa cuprind imensitatea aeroportului Malpensa in incercarea de decolare a colosului. Skodita mea draga are deja inlocuitor, iar probabil in cateva ore casa draga isi deschide portile inca o data sub cu totul alta forma.
Scriu din avion umpland cele 12 ore de zbor continuu, dar deja dorul de casa este la cote ridicate, invers cotelor de repulsie inregistrate in trecutul apropriat. Paradoxul sentimental isi reintra in drepturile depline anihiland orice incercare constienta de autocontrol. As vrea sa fiu acasa, dar ma bucur ca totusi nu sunt.
Scriu si mai trag cate o privire pe geam. Unde merg eu casa draga?
Lasand undeva deoparte placerea si vointa proprie de a parcurge mii de kilometrii alaturi de sportivi in incercarea de aflare a raspunsului la intrebarea din postul anterior, raman dezamagit de ceea ce gasesc acasa de fiecare data cand ma intorc. E drept ca noutatea tututor locatiilor ce imi sunt gazda pentru cate o saptamana este posibil sa influenteze opinia sau sa creeze un decalaj subiectiv intre “acasa” si “noua casa”, dar pe ansamblu cuantumul nu suporta comparatie. Poate ca indatoririle zilnice ar fi altele daca as trai intr-unul din punctele de oprire si cu siguranta ca sunt schimbabile clar, dar modalitatea in care le poti duce la indeplinire si/sau modul de viata imbunatatit vizibil inclina balanta.
Saptamana aceasta Montevideo incearca sa devina habitaclu intim, apoi Asuncion, Sao Paulo si Porto Alegre devin elemente de intimitate. Pentru fiecare insa rivalul de temut este numit Bucuresti si fara a gresi intr-un final castiga cu lejeritate cursa visurilor mele.
Nicaieri nu e ca acasa, draga casa!
Blogging from South America,
Cu drag,

Portugalia 2008 - Partea I

Experienta tenisistica in Albufeira s-a incheiat cu ceva zile in urma. Rezultatele au fost mai bune pentru fete ( turul III de calificari si sfert in proba de dublu pe tabloul principal pentru Andreea si Camelia, iar pentru Irina Begu turul II pe tabloul principal de simplu ), putand spune ca pe ansamblu lucrurile au prins conturul asteptat.
Cazarea la ansamblul de apartamente Petra a fost o alegere inspirata diminuand la jumatate costurile pe intreaga saptamana intrucat hotelul oficial Montechoro afisa preturi destul de piperate, iar datorita faptului ca apartamentul dispunea de o bucatarie complet echipata am diminuat si la capitolul alimentatie tot cam la jumatate costurile, aprovizionarea fiind facuta dintr-un supermarket aflat la cateva minute. Aceste diminuari au fost binevenite dupa turneul destul de costisitor din punct de vedere financiar din Vale do Lobo, mentionand ca singurul lucru care a ramas nediminuat a fost calitatea, atat a apartamentului gasit cat si a prepararii alimentatiei zilnice. Suprafata terenurilor a fost mai rapida ca in Vale do Lobo, un greenset de aceeasi culoare, dar incovenientul principal a fost numarul insuficient al terenurilor fata de cati jucatori au fost inscrisi ( 8 terenuri fata de 14 din Vale do Lobo ), efectuarea antrenamentelor fiind destul de greu de realizat. Mingiile au fost marca Wilson ca in tot circuitul portughez, iar principalul factor perturbator a fost vantul extrem de puternic ce a afectat toate meciurile, atat calitativ cat si ca scor. A fost cel mai puternic turneu dintre toate turneele din circuit, probabil si datorita faptului ca Albufeira este un oras destul de ieftin ca si mod de viata.
Ultimul turneu de senioare are ca si gazda orasul Portimao, un oras mai mare ca Albufeira, situat si el un pic mai la nord tot in aproprierea tarmului. Am predat insa dimineata devreme stafeta lui coach Oni ce va ramane in continuare toata saptamana cu fetele, eu intorcandu-ma acasa pentru a participa saptamana viitoare la circuitul sud-american de tenis rezervat juniorilor cu Ema Bogdan si Coman Robert.
Pentru cei ce vor calatori anul viitor spre Portugalia la aceste turnee sau isi vor propune sa participe la acest circuit le dau urmatoarele coordonate:
Circuitul are ca si locatie regiunea Algarve, o regiune turistica. Din aeroportul din Lisabona se poate ajunge acolo cu avionul pana la Faro ( o varianta destul de scumpa, aproape cat biletul pana in Lisabona ) sau cu doua variante rapide si ieftine: tren sau bus ( amandoua din gara Oriente situate la 5 minute de aeroport, costuri de calatorie de 17-20 euro de persoana ). Organizatorii de turneu sunt extrem de amabili si asigura pick-up de la aeroport, statie de tren sau bus ( fara costuri ), transportul intre turnee ( fara costuri, distanta dintre orase fiind cam de 25-30 km intre fiecare mergand catre nord ), precum si transport de la hotel la club si inapoi. Cazarea este scumpa in Vale do Lobo si Portimao ( intre 60 – 68 euro dubla ), mai ieftina in Albufeira ( Hotel Petra, 37 euro apartamentul cu bucatarie inclusa, la 3 minute de hotelul oficial Montechoro unde pretul este de 68 de euro dubla ). Spun cazare scumpa, pentru ca preturile pentru un apartament de inchiriat in aceasta perioada in orase aflate la 10-15 km de terenuri ( din pacate ) sunt de 20-30 euro pe zi, toate echipate cu bucatarie si cel putin un pat dublu si o canapea extensibila. Exista o singura solutie si anume inchirierea unei masini, insa este destul de scump ( preturi de 40 – 60 euro pe zi pentru inchiriat ), iar varianta taxi inseamna cam 15 euro cursa.
Terenurile sunt de greenset, din ce in ce mai rapide ( Vale de Lobo – 14 terenuri si suprafata poroasa lenta, Albufeira – 8 terenuri, Portimao – 7 terenuri ), iar mingiile Wilson. Aproape toata lumea cunoaste limba engleza in mod fluent, deci comunicarea este facila.
“Incovenientele” principale sunt vantul prezent constant ( cel putin anul acesta ) si numarul redus de terenuri la al II lea si al III lea turneu, fapt ce ingreuneaza acomodarea sau desfasurarea antrenamentelor in primele zile.
Fiind in aer liber totusi si fiind primele circuite din an, ca si participare sunt destul de grele ( clasament si numar de jucatoare ), dar totusi destul de benefice ca si pregatire.
Cam atat despre Portugalia…daca am fost de ajutor pentru cineva ma bucur, daca nu am expus ce am intalnit pe unde am fost…

Drumul spre casa - Partea a II a

Scriu toate acestea din aeroportul Malpensa din Milano asteptand zborul spre Bucuresti. Ma uit in jur si contabilizez in mod ciudat cum de la inceputul anului am vizitat Milano de mai multe ori ca centrul Bucurestiului, miercurea viitoare urmand sa plec din nou cu legatura tot de aici spre Montevideo. Citeam in avionul dinspre Lisabona cum ca “nu-ti ajunge o viata sa strabati lumea din dorinta de a face bine” si facea referire la calatoriile papale ca si indatorire ce se regasesc in fisa jobului. Am terminat articolul si m-am gandit la fetele lasate dormind dimineata la plecare catre Lisabona. Si-au transformat camera de hotel in habitaclu intim, avionul in mijloc de transport obligatoriu si terenul de tenis in sursa de epuizat calupul de energie inglobat. Nu le ajunge timpul sa munceasca pentru a progresa, nu le ajunge ziua sa cuprinda cu ochii lor mici necunoscutul, nu le ajung filele din pasaport pentru cat au de umblat. Ele pentru ce strabat lumea, ma intreb eu?
De cele mai multe ori timpul trece in turnee si dupa cum spuneam se catalogheaza bucuria si “fun-ul” doar momentele cand performantial vorbind un director de turneu iti inmaneaza o hartie. Sunt de cele mai multe ori singurele momente de incarcare a bateriilor, restul fiind doar munca pe terenul de tenis si in gym, somnul de refacere, vizionarea de meciuri, un pic de shopping. Timpul ramas este umplut cu discutii tip morala sau evidentiatoare de ce NU a facut bine si mai putin de ce A facut bine din partea antrenorului sau a insotitorului. Timpul trece extrem de repede si intr-un final stand intr-un aeroport pentru cateva ore, mergand cu trenul sute de kilometrii, stand seara in camera dupa o zi de turneu…etc, constati ca totul e istorie, toata incrancenarea prezenta cu cateva ore in urma, repetabila in mod zilnic, se transforma intr-un final in liniste. Devine astfel un moment unic de evaluare a ceea ce anume se reuseste sa se realizeze in astfel de perioade departe de casa.
Calatoria este parte integranta din fisa postului aferenta titulaturii de sportiv de performanta. Este parte integranta din fisa postului aferenta antrenorului sustinator de sportiv de performanta. Este parte integranta in procesul de dezvoltare al unei echipe formate doritoare de ce anume?
Sfantului Papa nu ii ajunge o viata sa strabata lumea pentru a face bine. Sportivului de performanta nu ii ajunge o viata ( limitata totusi destul de mult ) sa strabata lumea din dorinta de a face ce anume? Iar antrenorului nu ii ajunge o viata sa strabata lumea ca sa ce ?
Astept cu nerabdare sa aflu candva de ce strabate lumea sportivul si inchei cu de ce strabate lumea antrenorul: sa isi dea seama intr-un final ca pana nu va afla de ce strabate lumea sportivul el nu va putea afla de ce strabate lumea si el.
Fiecare antrenor influenteaza fara doar si poate raspunsul sportivului la intrebare aducandu-l la ceea ce vrea EL antrenorul sa impuna, dandu-i solutia clara la intrebare si modelandu-i interiorul dupa dorinta LUI. Intrebi intr-un moment de liniste sportivul “de ce strabate lumea” si el iti va raspunde cu aceleasi cuvinte impuse de coach. Daca asa stau lucrurile, atunci de ce nu diminuam echipa si taiem sportivul, pentru ca oricum el este o unealta de transformare a viselor de adulti in realitati apropriate?
Lumea ar trebui strabatuta de fiecare dupa propria capacitate de a face acest lucru. Cum fiecare are nevoie de sprijin pentru a o putea strabate, ramane doar sa analizam ce inseamna acest sprijin.
Cum ramane deci sportivule? De ce strabati tu lumea?
Cu drag,

Am parasit Vale do Lobo lasand in urma extrem de multe amintiri placute traite alaturi de Andreea si Camelia. Am trecut cu capul sus peste meciurile pierdute in primele zile , reusind ca in zilele ramase sa ne incarcam bateriile cu pregatire, aer proaspat si distractie. Cum cazarea a fost intr-un apartament bine utilat din toate punctele de vedere am profitat de acest aspect si am declarat activitate principala de drept comun prepararea unui anumit, dar diferit fel de mancare de cateva ori pe zi, la final declarandu-ne supersatisfacuti de propriile bunatati preparate. Mersul zilnic printre terenurile de golf ( absolut magnifica privelistea ), o dupa amiaza petrecuta pe plaja cu multe poze si apa pana la madularul oaselor, o seara cu karaoke si barbeque, precum si buna dispozitie permanenta, toate inserate printre sedintele destul de intensive de pregatire tehnico-tactica, pregatire fizica si teorie au intregit experienta minunata.

Cum era de asteptat, ziua plecarii nu a intarziat sa apara si iata-ma cum ingramadit intr-un minibus printre jucatoare si genti, posetute sau alte accesorii de travelling ma indreptam spre urmatoarea destinatie, o statiune situata un pic mai la nord cam la 25-30 km, tot pe tarm, numita Albufeira. Coordonatele au ramas la fel si aici, cu oameni cunoscatori in majoritatea lor de limba engleza, foarte primitori si calzi, numai ca am inlocuit terenurile de golf cu magazinele si verdele omniprezent cu o varietate de combinatii coloristice. Vantul bate din toate directiile si parca nu vrea sa se opreasca nici macar pentru o scurta pauza facand tenisul un joc de anticipatie, iar cazarea este intr-un complex turistic unde am inchriat tot un apartament, ocolind astfel hotelul oficial ce cerea pentru o noapte de cazare o caciula de bani.

Fetele joaca in calificari si la acest turneu, dar marturisesc ca pentru prima data am vazut un tablou de calificari de turneu de $10000 plin ochi cu 128 de jucatoare !!! si pe deasupra au mai ramas si 7 fete ce nu au putut participa. Acasa astfel de turnee au ca si favorite principale pe tabloul principal jucatoare in primele 700 WTA, aici jucatoarele cu clasament de 550 WTA sunt in calificari cu drepturi depline. Totul inseamna experienta intr-un final, iar astfel de etape sunt uneori necesare. Pentru cei ce vorbesc de esec sau succes prin intermediul rezultatului ii poftesc sa vina sa joace aici unde tenisul inseamna altceva decat acasa in turneele organizate de ai nostrii. Pentru ceilalti ce stiu asta, le urez bafta si spor la munca.

La ora la care scriu fetele au castigat primul tur in doua seturi amandoua, iar cealalta romanca Irina Begu a castigat si ea.

Va urez saptamana usoara,

Blogging din Albufeira, Portugalia

Cu drag,

- Part I –
Well done Romanian Tennis Federation…
I am starting with this statement because of the wonderfull news posted on the their web site. Finally the reality lived by the Romanians weeks ago on the pro & junior world circuit are revealed to you these days. This is a big step made by the officials …
I am in Vale do Lobo, a luxury golf resort and paradoxically I don’t have internet available, just ten minutes at one computer in the club’s main entrance per day. In spite of this little impediment, I tried to visualize more pages, including the FRT net page and I am really shocked by the statements posted , but very happy that those kind of things are happening once in a while.
Regarding the Fed Cup matches, it’s amazing what potential our girls have in the pro tour. Monica Niculescu was close to win a historical match against one of the best women’s tennis player at the moment and in the same time Sorana Carstea won her match against a top ten player. Romania, are you there? The double match was an incredible fight won finally by the Serbian girls, but the question rise as follows: who really won from this meeting held in Budapest?
Romania lost to qualify for the world group, but the potential is huge in the future to advance in the final stages of the competiton. Reality or fiction? We’ll see…Until then, well done girls!
I didn’t see pictures from that meeting or from any match from Budapest, but I wanna reveal you something: the girls were dressed in Topspin Equipment and from this year Topspin Romania is the official partner for Romanian Tennis Federation. It seems that Topspin has good hands in obtaining performance in tennis ( Romanian one ), just mentioning the last year results and the players who have contract with them. Well done Topspin Romania Team.
Maybe some of you would say that the last statement was because myself I am part of the team, but the reality is other. Anyway, everyone has the right to judge in the way he wants to.
O relatare internationala pentru performante internationale, asa as putea descrie cele de mai sus. Lasand la o parte toate rautatile, ma bucur ca ecourile materialelor mele au avut si un receptor cel putin, si desi stiu ca nu asta a fost motivul publicarii articolelor raman cu satisfactia ca in sfarsit cineva promoveaza valoarea asa cum ar trebui. Ceea ce e bine.
De asemenea, articolul coach’s corner are inceput in engleza si datorita faptului ca doresc sa trag un semnal de alarma destul de marunt de profesionalism argumentand ca ar fi normal ca o federatie nationala cu activitate internationala destul de bine conturata sa aiba si versiune in engleza. Nu de alta, dar cine se uita vede cateva randuri intr-o limba pe care nu o intelege nici cu dictionarul in fata, iar pe deasupra lipsesc si pozele aferente care intr-un fel sau altul mai aduc lumina asupra continutului ( Fed Cup, Australia juniori…etc ). Pentru cei raspunzatori de imaginea si continutul instiutiei oficiale numite federatie, le recomand cu caldura introducerea si a unei versiuni intr-o limba de circulatie internationala, cu atat mai mult cu cat circuitele profesioniste vor incepe cat de curand in Romania.
In orice caz, sunt unele lucruri care se observa ca sunt schimbate in bine, dar destul de greoi se intampla sa fie executate. Putem da vina pe sistem, pe numarul limitat de persoane angajate in structuri sau buget insuficient ca de fiecare data, dar putem gandi si constructiv incercand macar sa delegam si atributiuni celorlalti coechipieri cooptati de comun acord sau direct de persoanele cu drept de decizie. Este greu sa faci mai multe lucruri in acelasi timp si mai ales sa le faci si bine, este imposibil sa generezi o unda benefica unui sistem ragusit atata timp cat toata informatia este controlata si trimisa spre avizare unei singure persoane ce incearca sa acopere o paleta atat de complexa. Printre putinele reguli de management pe care le-am introdus in propriul laptop cognitiv este una ce spune asa: “ delegarea atributiunilor catre persoanele competente “, o afirmatie destul de ignorata acolo sus in biroul director. Fara a fi malitios sau a incerca sa arunc cu pietre degeaba, consider ca desi se incearca si se reusesc unele lucruri extrem de bune, marea majoritate sunt blocate sau raman blocate pana persoana in cauza cu drept de veto poate avea si timpul fizic sa controleze tot fluxul de informatii ce curge zilnic, semnand personal fiecare declaratie sau hartie oficiala cu DA. Pacat!
-Part II -
Departe de Bucuresti, Vale do Lobo ramane inca partenerul meu in Portugalia. Rezultatele inregistrate de noi in prima saptamana sunt destul de slabe, chiar pot spune destul de neasteptate. Esecul intotdeauna este pastrat ascuns si ingropat pe veci, fiecare incercand sa coafeze intr-un fel sau altul realitatea transpusa negru pe alb prin diferite metode si mijloace. Prefer sa ies din tipar si sa scriu mai departe. Fetele au pierdut in calificari ( la simplu ) si au pierdut pe puncte, fara a exista vreun factor extern perturbator ce ar fi influentat desfasurarea normala a meciurilor lor. La dublu evolutia lor a fost mult mai buna ca si joc, dar faza parasita este si aici destul de devreme. Eticheta este insa cred deja stabilita de cei ce navigheaza flamanzi dupa astfel de noutati negative, insa prea putin cred ca conteaza pentru noi o realitate trunchiata transformata in adevar absolut prin intermediul web-ului. Esecul mi l-am asumat intotdeauna ca si coach, dar astfel de experiente constituie impulsul energetic si informational necesar progresului in echipa formata in timp de noi cei ce ne dorim mai mult sa indeplinim in acest sport. Putem spune ca sunt anormale, atipice sau de neinteles aceste fluctuatii aparute. Putem spune multe si putem gasi extrem de multe raspunsuri. Creem insa un deficit de energie irecuperabil ce nu poate fi transformat in proiect constructiv niciodata cu o astfel de mentalitate.
Esecul intregistrat pe acea foaie tipizata omniprezenta in circuit este un fenomen extrem de intalnit de sportivul de performanta, o stare de anxietate ce isi doreste a avea finalizare pozitiva de fiecare data cand se pleaca la drum. Fiecare isi face planuri, isi stabileste traiectorii si isi face proiectii in timp dupa o evolutie ideala plecand de la o realitate oarecum palpabila. Deficitul dintre idealul stabilit si realul obtinut este exact imaginea adevarata a starii interioare de fapt a celui ce a contabilizat pe loc cu ce a ramas din toate acestea. Majoritatea ii spun esec daca deficitul este atins prea devreme. Cei care insa il vad si ca un posibil succes sunt cei ce teoretic au resursele necesare sa mearga mai departe, cei care mental sunt pregatiti sa gaseasca solutii pe viitor.
De cele mai multe ori depidem de extrem de multe variabile pentru a ne grabi sa spunem de fiecare data ca a fost un esec cuantumul de efort uman depus de ei cei ce joaca meciul competitional. Preluam ca si adulti initiativa instantaneu si ne trezim vorbind in surdina, catalogand bineinteles in termeni negativi si duri evolutia sportivului sau a copilului, influentand starea interioara deja afectata a lor. Realizam ad-hoc o evaluare tenisistica proprie pe care o impunem cu orice pret celui ce de fapt interiorul ii spune altceva, celui ce de fapt a experimentat pe viu ceea ce noi am vazut cu ochiul liber: sportivul. Daca NU am face acest lucru, esecul ar fi catalogat si altfel cu siguranta. Poate nu cu termenul de succes, dar cu siguranta cu un echivalent de etapa in drumul destul de anevoios numit performanta sportiva.
Esecul poate fi imbracat sub diferite forme si poate fi discutat sub multe aspecte. Fara doar si poate. De foarte putine ori insa se discuta de esec ca si componenta normala, uneori necesara pentru a putea progresa constructiv. Depindem de fiecara data de succes pentru a incarca bateriile, dar le descarcam in mod constient cand vine vorba de asa numitul esec catalogat din lipsa de educatie psihologica sportiva de cele mai multe ori. Probabilitatea aparitiei frustrarii in sportul de performanta este extrem de ridicata datorita numarului mare de participanti prezenti saptamana de saptamana la fiecare turneu, participanti doritori si pofticiosi de aceeasi felie de tort numita podium. Probabilitatea ca din multi sa iasa campion multi este extrem de mica, deci iata cum fiecare ce pleaca la drum este din start si un potential viitor pierzator cu drepturi depline. Cei ce au reusit sa guste din tort ii putem declara si ca au avut oarecum succes, pe ceilalti ii catalogam frustrati si implicit supusi esecului. Ultimii poate sunt cei ce au visat prea frumos o realitate fara a avea toate datele, sunt cei ce isi stabilesc obiective care intr-un final ele devin irealizabile ( cel putin la momentul dat ). Ei transpun si traduc astfel realitatea in esec, desi nu este neaparat de realizat asa aceasta evaluare. De ce o fac asa? Raspunsul il stim cu totii…
Se pare ca dorim mai mult si este normal sa fie asa, dar din pacate nu facem ca cei ce obtin deja mai mult. Atat ca abordare a experientei negative, cat si a acceptarii intr-un final a acesteia. Atata timp cat antrenorul este prin definitie un sprijin si un posibil influentator benefic pentru sportiv, singurul feedback ce il poate acorda este cel suportiv si de intarire a sportivului prin redijarea experientei in simplu proces de invatare doritor de acumulari pozitive, lasand intr-un final dreptul de decizie si catalogare corecta a situatiei numai sportivului. Multi insa din tagma antrenorilor transforma esecul sportivului in esec personal, iar de aici pana la pierderea controlului nu mai este practic nici o bariera. Parintii ii conduc insa pe antrenori in topul nedorit si sunt din pacate cei ce distrug in cea mai mare masura interiorul propriilor copii, majoritatea din dorinta de a ajuta. Atata timp cat sportivul este ferit de termenul esec in comunicarea cu el, de fiecare data el va inlatura gandurile negre si va actiona pozitiv si raspunzator de deciziile si evolutia avuta. Cum tenisul este un ciudat joc de trairi interioare si capabilitati mentale, orice abordare eficienta a experientei avute poate suporta upgradari consistente pe viitor. Cei ce reusesc sa exprime bucurie cand e greu, cei ce reusesc sa intinda o mana de ajutor atunci cand solutiile par de negasit, cei ce raman calmi indiferent de situatie sunt adevaratele surse generatoare de progres pentru cei din jur.
Daca nu stiti, toti ceilalti performeri straini o fac zi de zi asa, noi romanii ne incapatanam sa facem ca noi si dorim sa reusim ca ei. Romania, trezeste-te!
Blogging from Portugal,
Cu drag,

Alarma telefonului mobil isi face auzita prezenta din ce in ce mai mult in camera. Incerc sa ignor sunetele tipatoare, trag de timp inca cateva minute prin apasarea butonului de amanare, ma rasfoiesc rapid de cateva ori in pat si ma intind ca un pisoi lenes. Ce bine e…pentru cateva secunde linistea cufunda incaperea. Dintr-o data scenariul se repeta si acelasi zgomot sparge toata atmosfera de vis in care intrasem. Off, nu am de ales si astfel trag de mine sa ma trezesc. Suparat, deranjat, ofuscat. Degeaba totusi; eram singurul vinovat de cele intamplate, cu toate ca parca somnul fusese prea scurt; pe ascuns insa mai incerc o tentativa. Poate, poate…no way!
Cum nu am de ales, incerc sa ma pregatesc de o noua zi. Cu greu…
Aparent fara nici o legatura cu randurile de mai sus continui sa scriu… am primit la posta redactiei un feedback interesant in urma cu cateva saptamani. Cica s-a tastat un nume legat strans de un prenume intr-un tab de internet explorer. Persoana ce a realizat acest procedeu relativ simplu in zilele noastre a rasfoit atent cele expuse in mod personal de detinatorul cu drepturi depline de blog si intr-un final un pic nedumerita sau mai bine spus doritoare de clarificare de nelamurire interioara si-a exprimat intentia negru pe alb: alipirea de insiruiri de litere tastata poate exprima si altceva in afara subiectelor deviate din subtitlul postat destul de concludent intr-o limba de circulatie internationala?
Pentru mine a sunat destul de clar a adevar sau provocare! Hmm…am citit si recitit cele scrise cu atentie sporita, ce e drept de cateva ori. Am inceput o analiza interioara ce nu a durat mult prea mult. Era un adevar rostit in mod subit survenit "without warning" pe calea web-ului, dar tradus mai departe din punct de vedere personal sa spunem printr-o incapacitate temporara de dezvoltare de alte subiecte ce pot atrage ochiul cititorului doritor de nou cotidian, din mai multe motive totusi; desi blogul in general este perceput ca o pagina in care fiecare isi poate exprima liber tot felul de trairi si intamplari personale, cel putin eu am incercat exprimarea unei realitati percepute in mod propriu intr-un domeniu de activitate sportiv, focusand intreaga energie catre ceilalti si mai putin asupra omului coach.
Draga cititorule, accept si declar feedback-ul tau ca fiind obiectiv si imi rezerv dreptul de a indeplini provocarea pe viitor. Pas cu pas…
Intre timp ziua a inceput deja demult, de data aceasta dis-de-dimineata devreme. Caldura improscata in interiorul taxiului galben parca incepuse sa ma deranjeze, dar pentru putin timp pentru ca cursa se apropriase de sfarsit. Cobor alene int-un final, trezindu-ma teleportat rapid in aeronava Alitalia cu destinatia Milano, continuand la distanta de cateva ore, dupa o intoarcere spre stanga destul de brusca in zbor, cu Lisabona ce se deschisese prin intermediul geamului mic de avion desenat alb-verde in toata splendoarea ei, permitand pentru cateva secunde ca magia momentelor unice sa imi satisfaca setea de curiozitate. Tremururul avionului in plin proces de aterizare si franele asurzitoare m-au readus la realitate insa subit, fiind transferat in mod obligatoriu ca si derulare normala a evenimentelor intr-o incapere plina de covoare rulante asemeni mall-urilor bucurestene. Colectarea bagajelor in ritm constiincios devenise sport national pe moment, dar cat ai clipi din ochi alergam dupa trenul postat la linia 3 in gara centrala din Lisabona cu directia Loule, o cursa contracronometru castigata fara drept de apel in ultimul moment de factorul uman.
Ziua incepuse procesul de predare a stafetei surorii nocturne cand destinatia primara din circuitul portughez planificat cu cateva saptamani inainte era atinsa: Vale do Lobo. Un orasel-statiune destul de cochet conceput unde la tot pasul gasesti verdeata, gauri albe & minimasinute "buggie" & denivelari specifice sportului destul de excentric pe meleagurile nostre numit totusi golf, cateva restaurate aproape de plaja, un supermarket, un resort ce inglobeaza principalele institutii locale si o gramada de casute de vacanta ce isi asteapta turisitii cu bratele deschise. Aerul curat, linistea omniprezenta, verdeata cat cuprinzi cu ochii, oamenii calzi si cunoscatori de limba engleza in marea lor majoritate sunt elemente ce se regasesc constant departe de locul numit "acasa" , camin atat de drag parasit oarecum dis de dimineata devreme.
Scriu si exprim semnale decodate de propria persoana din aceste meleaguri simple, departe de viesparul bucurestean, aglomeratia infernala si sistemul defectous in care suntem obisnuiti sa respiram realitatea atat de obscura ce ne inunda interiorul tuturor. Realitatea insa este alta…cu totul alta.
Blogging from Portugal,
Cu drag,

( in poza: Bogdan Ema si Simona Halep - ROMANIA )

Melbourne 2008 ramane in urma pentru fiecare asa cum a fost...cu rezultatele inregistrate si experienta acumulata, cu schimbarile evidente si normale in preajma topului mondial, atat la simplu cat si la dublu, cu schimbarile de structura si organizare, cu schimbarile de generatii...totul este in miscare, nimic nu sta pe loc. O evolutie numita uneori si revolutie, un fenomen tenisistic absolut normal ce isi continua trendul fara abatere.

Australian Open 2008 ramane in urma si pentru Romania ca o amintire frumoasa si ca o mica dovada a progresului inregistrat de catre o generatie de sportivi talentati. Pentru prima data in ultimii ani componenta echipei Romaniei prezente la antipozi a fost mai numeroasa ca in trecut, suprizele placute venind din partea fetelor: atat senioare, cat si junioare. Trei fete au reusit pentru prima data sa joace primul meci oficial pe tabloul principal la senioare, iar la junioare doua rezultate frumoase au intregit tabloul performantial obtinut la antipozi.

Simona Halep a pierdut in semifinale la simplu atingandu-si insa obiectivul propus intr-un turneu de grand slam " pentru prima data" in cariera dupa cum relateaza si ea:" a fost o experienta foarte buna din care am invatat multe. A fost un turneu reusit, am ajuns in semifinale si mi-am atins obiectivul , sa trec de optimi, pentru ca la toate celelalte grand slam-uri am pierdut in optimi. Minunat a fost ca am invins-o pe favorita nr 1 Pavliucenkova, un meci in care am avut mari emotii, dar mi-am dorit foarte mult si am reusit cu dorinta ! Despre semifinala cu Jessica Moore pot spune ca a fost un meci bun, am invatat multe din el, dar totusi dificil pentru ca nu am mai intalnit pana acum un asemenea stil de joc ... joaca foarte repede si foarte mult topspin".

In proba de dublu Elena Bogdan a jucat prima ei finala de grand slam , un rezultat extraordinar inregistrat ce confirma inca o data ca Romania are potential si in intrecerile pe perechi , dupa frumoasele titluri obtinute in trecut de perechea Raluca Olaru/Mihaela Buzarnescu si Florin Mergea/Horia Tecau in turneele de grand slam. Bravo voua fetelor pentru tot ce ati reusit. Bravo voua tuturor echipelor ce ati contribuit la obtinerea acestor rezultate. Felicitari!

Raluca Olaru, Sorana Carstea, Monica Niculescu si Edina Gallovits, Victor Hanescu si Andrei Pavel, precum si juniorii Alexandra Damaschin si Robert Coman sunt performerii echipei Romaniei prezenti la Melbourne Park pe tablourile principale. Anda Perianu, Catalin Gard, Adrian Cruciat si Adrian Ungur au punctat pentru Romania in calificari, dar pe viitor ii vom revedea si pe ei speram in tablourile principale. Felicitari tuturor!

Cine stie insa ca aceste nume se gasesc si se regasesc pe tablourile principale & calificari ale unuia dintre cele mai mari evenimente sportive ale planetei, fiind cele ce au concurat alaturi de Roger sau Novak, Justine sau Maria? Doar cativa pasionati ai tenisului...

Ma uitam prin fisierele site-ului oficial al Australian Open zilele trecute si o sectiune numita "Country Scoreboard" mi-a atras atentia. Am citit continutul si apoi am inceput sa numar. Din 45 de tari prezente cu sportivi pe tabloul principal la Melbourne s-a aflat si Romania clasata astfel ( ca si numar de participanti ) dupa tari ca: Franta, SUA, Russia, Australia, Spania, Germania, Argentina, Italia, Cehia, Austria. Un loc 11 la egalitate cu Ukraina si Serbia.

Toate acestea inseamna valoare, o eticheta insa ce trebuie promovata ca atare.

Media scrisa a alocat atat de putine randuri acestor performante in rubricile deja consacrate la "alte sporturi" sau "diverse" , incat nici nu mai bag de seama cuvintele telegrafice insiruite. Dar ne-am obisnuit deja cu tratarea comerciala a imaginii ziarului si nu a sportului prin intermediul mass-media romaneasca.

Dar nu pot fi suparat pe ei, din moment ce media romaneasca tenisistica continua somnul vesnic si se trezeste cateodata doar din interes sa promoveze cate ceva. Ma rog, Cupa Davis in principal, ca doar asta este obiectivul prioritar. In ultimul timp s-au mai scris cateva cuvinte si de partea celalata numita Fed Cup, dar misogismul nu a disparut. Cati stiu ca echipa de Fed Cup va juca pentru accederea in grupa mondiala? Cativa care au citit cele 5-6 randuri de pe site-ul FRT.

Numele insiruite sunt adevarate valori si salturi calitative inregistrate de jucatori, nu montarea suprafetei de greenset pentru meciul de Cupa Davis. Oare cat mai continuam cu aceste paradoxuri? Este normal ca o Federatie Nationala cu site propriu sa aiba semifinalista de juniori, finalista de juniori, sa ocupe locul 11 din 45, sa aiba cele trei fete in premiera si sa nu stie nimeni?Singura stire aparuta de la Melbourne a fost cea cu Andrei Pavel in intrecerea de dublu ( fara a fi malitios, probabil pentru a mai unge un pic cneazul pe suflet pentru a face parte inca o data parte din echipa de Davis Cup ) si atat. De performante cine scrie? Valoarea cine o promoveaza? Dle raspunzator de performanta in Federatia Romana de Tenis, daca tot nu sunt bani de investit in pregatire, daca tot ne plangem ca sistemul e defectuos si asa mai departe, macar dati ordinul de promovare prin mijloacele existente si la indemana. Cum web-ul este o puternica sursa de promovare, e timpul sa faceti ceva. Nu de alta, dar in dreptul fiecarui jucator aducator de rezultat sportiv decontabil si premiabil din resurse bugetare sau rectificari de buget scrie clar ROMANIA! Si nu coach's corner. Ca sa nu aveti surpriza ca in viitor sa nu scrie altceva pe ei. Ca deja pe Anda, Edina, Andrei scrie involuntar altceva in realitate si masluit la televizor.

Si promovati valoarea. Tot ce inseamna valoare, nu anumite segmente ce se intrepatrund in mod miraculos cu interese personale. Atat pe site, cat si in interviurile date sau comentariile facute pe calea televiziunii.

Salut revista Tenis Partner pentru sectiunea stiri din cadrul site-ului propriu pentru updarea zilnica si promovarea sportivilor si astept cu nerabdare ca tot ce inseamna valoare sa apara in paginile scrise ale revistei. Bravo.

Vrem sa obtinem mai mult, dar nu facem ca cei ce obtin mai mult. Daca am exagerat, uitati-va pe site-ul Federatiei Australiene de Tenis sau orice federatie aflata inaintea Romaniei in "Country Scoreboard-ul" australian. Numarati stirile si ceea ce promoveaza ei. Faceti switch pe Federatia Romana de Tenis si dupa dati commnent.

Cu drag,

( in poza: Ema Bogdan/ Misaky Doi )

Melbourne in zi de gratie pentru Romania in intrecerea juniorilor. Doua intalniri oficiale in care Romania a avut reprezentanti, doua victorii stralucite impotriva unor adversari valorosi inregistrate pe arenele complexului "Melbourne Park".

Primul meci de simplu in intrecerea junioarelor le-a avut ca protagoniste pe numarul 2 mondial ITF si favorita unu a competitiei rusoaica Anastasia Pavlyuchenkova si romanca Simona Halep favorita numarul 10 a competitiei. Meciul, disputat pe Show Court Nr 2 a durat 65 minute si a adus castig de cauza tinerei noastre sportive din Constanta, rezultatul inregistrat fiind extrem de concludent: 62, 63. Extraordinar Simona! Felicitari!

Pe Show Court Nr 3, la distanta de cateva ore de la izbanda Simonei o alta romanca a tinut steagul sus. In intrecerea de dublu Ema Bogdan alaturi de partenera Misaki Doi din Japonia au reusit dupa un meci tensionat calificarea in finala competitiei cu scorul de 46, 76 (6), 10-7, adversare fiindu-le perechea Marta Sirotkina RUS/Yi-Miao Zhou CHN, favoritele 8 ale intrecerii de dublu.

Iata ce a transmis Ema vizibil emotionata dupa terminarea partidei: "Am castigat 3-6 7-6(6) 10-7. Am jucat super, a fost o lupta mare. In setul doi la 5-4 pt adversare am salvat o minge de meci si apoi in tiebreak-ul setului doi s-a jucat de la egal la egal".

Extraordinar Ema. Felicitari tie si un "Well done" partenerei tale!

Cum a fost toata saptamana in Melbourne pana acum si cum este sa joci o finala de Grand Slam de juniori ne relateaza tot Ema in continuare: "In primul rand toata saptamana aceasta m-am simtit profesionista, m-am antrenat printre profesionisti si am jucat pe aceleasi terenuri cu ei. Faptul ca o sa joc o finala de Grand Slam ma face sa ma simt excelent cu atat mai mult ca este primul meu turneu de Grand Slam. Maine vom juca impotriva favoritelor unu. Am vazut azi la compatrioata mea Simona Halep ca se poate sa invingi favorita unu si vom incerca si noi la fel."

Ema s-a alaturat echipei sectiei de tenis a CS Olimpia Bucuresti inca din luna octombrie a anului trecut in intrecerile pe echipe si a inceput efectiv pregatirea din luna decembrie alaturi de sportivi valorosi ca Andreea Iova, Coman Robert si Cirla Vlad sub indrumarea echipei de antrenori Ovi & Oni. Rezultatele inregistrate sunt imbucuratoare, insa sunt si rodul muncii depuse alaturi de fostul antrenor Dragu Daniel, care pentru cei ce nu stiu este si fostul antrenor al semifinalistei ( cel putin ) Simona Halep. Felicitari acolo pe malul marii pentru munca depusa in toti acesti ani!

Pentru prima data...sunt cuvintele ce rasar la amandoua sportivele: prima semifinala de Grand Slam pentru Simona, prima finala de Grand Slam ( dublu ) pentru Ema.

Maine este o noua zi pentru Romania. Speram sa avansam cu inca o etapa acest "pentru prima data". Cel mai mult insa imi doresc ca sa nu fie "pentru ultima data" cand se intampla aceste extraordinare rezultate. Atat pentru cele doua sportive, dar mai ales pentru ce vine din spate.

PS: raman in continuare stupefiat cum media scrisa din Romania omite aceste uriase performante sportive si mai ales cum o Federatie Nationala nu reuseste macar sa posteze pe site step by step aceste intamplari.

Dar v-ati prins deja, daca din intamplare apar atunci intamplarea face ca aceste intamplari sa ramana intamplari neobservabile. Doar exista Cupa Davis. Doar exista Cupa Federatiei ( in ultimul timp!!! ). Doar exista si alte prioritati.

Ca asa e in tenis.

Ema, Simona, Romania: Va doresc succes. Va doresc sa reusiti.

HAI ROMANIA!

Cu drag,

E dimineata devreme in Bucuresti si mijlocul zilei in Melbourne.

Am stat si urmarit live desfasurarea meciurilor celor doua junioare romance pe site-ul turneului de la Antipozi nedezlipindu-ma de la laptop si in tot acest timp am comunicat prin mesaje cu coach Oni prezent la meciul Emei de pe terenul 19 transmitandu-i regulat date despre evenimentele ce se desfasurau pe terenul 6 in meciul dintre Simona si poloneza Piter.

Meciul Emei prins virtual a avut se pare un moment cheie in primul set la scorul de 1-2 si la serviciu chinezoaica Zhou: cateva mingii de break ratate si urmate probabil o scadere in joc, o deconcentrare ce nu a mai putut fi recuperata. Asa este sportul. Scor final: Ema Bogdan - Y. Zhou: 16, 06. Se intampla si astfel de episoade in tenis. Bravo Ema pentru tot ce ai facut in Australia! Succes la dublu peste cateva ore!

Meciul Simonei a avut o desfasurare plina de rasturnari de scor, Simona revenind de la 52 in primul set si castigand la tiebreak la zero. Setul doi a fost oarecum la discretie si astfel scorul final a fost Simona Halep - K. Piter 76(0), 60. Bravo Simona, succes la dublu si tie si tine steagul sus maine in sferturile de finala.

Cam asa au fost percepute la rece doua inclestari ce au avut ca participante jucatoare romance. Departe de emotiile puternice, departe de toate conjuncturile ce cu siguranta au existat. Este pentru prima data ca si coach cand asist la un meci live al unei eleve asa departe de teren. Incordarea a existat, dar ce monocromatic este cand primesti prin intermediul unei tabele electronice un intreg amalgam de stari interioare.

Plansetele, scrasnetele de dinti, strangerile din pumn, incurajarile, privirile de disperare, bucuria prilejuita de punctele castigate, zgomotul mingiilor, deciziile arbitrilor...unde sunt toate astea? Pentru cei ce au fost acolo si raman in continuare le transmit felicitari!

Este atat de greu sa stai acasa sa urmaresti cum se schimba scorul fara a avea detalii. De ce asa? cum a fost? ce s-a intamplat? O lupta interioara ce se petrece pe alt plan, undeva extrem de departe de momentele actiunii reale. Pot spune ca inteleg acum oarecum ce este in sufletul parintilor ce primesc scurt prin intermediul unui scor telegrafic intregul efort uman depus de proprii copii. Si sportivi in devenire.

Intr-un final insa incepi sa te obisnuiesti. Scorul este cel ce conteaza si pana la urma el reflecta valoarea din acel moment. Pentru majoritatea. Pentru cunoscatori conjuncturile, cateva mingii, starea de moment si multe altele sunt de luat in calcul.

Restul il stiu echipele ce pot cataloga optim daca a fost sau nu constructiv. Bravo voua cei de acolo!

Cu drag,

Zorii unei noi zile incep sa rasara in Melbourne in timp ce eu incep sa scriu pe seara din Bucuresti. Incepe o noua zi in amfiteatrul tenisului mondial si ne bucuram ca in intrecerea junioarelor punctam cu prezent in fazele superioare ( in probele de dublu ). Speram ca in cateva ore si in proba de simplu Ema si Simona sa avanseze in sferturile de finala dublate de faza semifinala in proba de dublu.

Asadar o zi incarcata acolo. Succes Romania!

Iata ca rezultatele apar ca de fiecare data. De unde e greu de spus din moment ce un sistem intreg nu este conceput pentru a avea ca si obiectiv performanta. Intarzie insa acel happy intre noi romanii plecati de acasa aparent impreuna. Intalnesti iata compatrioti ce vin cu drag sa incurajeze, aduc tricolorul si il flutura zgomotos pe unul din terenurile unde Romania joaca. Frumos. Extraordinar. Minunat. Multumim si de aici pentru cei ce striga la un loc un nume asa mic pe harta mondiala. Dar cu atata potential.

Nu vad insa printre randurile primite pe blog, mail sau orice alta cale de comunicare cum ca la aceste meciuri sunt prezenti toti cei care se numesc romani pentru a incuraja pe cei ramasi in competitie. Sau poate ca sunt prezenti, dar asteapta sfarsitul meciului si spera oarecum in sinea lor ca ghilotina va cadea si asupra "colegilor". Lipseste happy, lipseste atmosfera de echipa. Si cum nu sportivii sunt de vina, pacat mare ca adultii nu reusesc sa treaca de acest orgoliu prostesc si imping atmosfera in individualism categoric. Desi se concureaza individual, Romania scrie in dreptul fiecaruia. Si loc este pentru toti, daca nu acum, cu siguranta la urmatorul turneu. Iar nu procedam ca cei ce obtin mai mult. Tot ca noi.

Observ cu oarecare bucurie ca exista un om ce incearca insa prin puteri proprii sa fie sprijin pentru toti desi indatoririle lui sunt destul de clare. In interior inima de roman ii bate cu putere. Incearca sa fie echilibrat si raspunde cu "DA" la orice cerere de sprijin venita din partea tuturor sportivilor ce il simt aproape. Alexandra, Simona si bineinteles Ema si Robert. Bravo coach Oni! Nu o sa aveti statuie niciodata ridicata, tot acel antrenor blamat o sa ramaneti. Dar faceti ceva cu nu fac multi: sunteti roman si tineti cu cei ce se numesc asa. Un lucru rar...

La ora 11 ora Melbourne-ului Ema si Simona incep meciul de simplu in doua capete diferite ale complexului sportiv. Mai sunt cateva zeci de minute pana atunci. Cum coach Oni totusi nu are decat doua picioare si doua brate, astept cu nerabdare sa aud cum Romania se va imparte in doua si va face galerie cot la cot. Fie ca se numesc sportivi, parinti, spectatori...

Sa auzim de aici cum acolo se striga HAI Ema, HAI Simona, HAI ROMANIA!

Cu drag,

Intram in randul lumii

Astazi,la ora 10 dimineata,in tribuna terenului 18,acolo unde Simona a jucat meciul din turul doi,in primul game, am auzit dupa aplauzele firesti in urma unui winner marca Halep,si un "Bravo,Simona",venit de la cineva asezat vis-a-vis de grupul nostru.Cand dupa un minut,domnul cu o pereche de ochelari de soare si o sepcuta cu boruri late,care sa-l protejeze de soarele puternic,s-a infasurat in tricolorul Romaniei,n-am mai avut nici cea mai mica indoiala,ca avem de a face cu un compatriot.
La acelasi meci,undeva in setul doi,cand Simona s-a apostrofat cu un epitet care sigur nu o caracterizeaza,am auzit un raset,care imi arata ca si tanara respectiva stie bine limba romana.
Cand meciul a luat sfarsit,ne-am lamurit definitiv,erau doi romani,veniti sa vada meciurile de la Australian Open si care consultand programul,au venit sa vada in primul rand,reprezentantii tarii mama.Mai mult,pe durata intregii zile au stat la celelalte trei meciuri ale junioarelor noastre,si ca un dar din partea sortii,aceste meciuri nu s-au interferat absolut deloc,astfel incat le-au putut urmari de la inceput pana la sfarsit si in plus au participat si numai la victorii pe linie (Simona a invins-o pe Alexandra in partida de dublu,ele jucand cu partenere diferite ).Daca domnul este un fan al sportului,iar tenisul ocupa unul din locurile fruntase in preferintele sale,domnisoara este un novice indiscutabil in ale "sportului alb",insa amandoi au fost un sprijin real si stimulativ pentru Simona si Ema.
Asa ca,pastrand proportiile,am intrat inca o data,in randul puterilor tenisistice prezente aici,care alaturi de o prezenta numeroasa si valoroasa,dispun si de o sustinere in randul publicului.Oricum,insa,pentru fete chiar a contat,mai ales la iesirea din teren,cand au fost solicitate sa-si dea autograful pe tricolor sau au schimbat impresii cu persoane care vorbesc aceeasi limba si care sunt dornice sa vada pe cineva venit de acasa.
Multumim mult!

Experiente si experienta

Chiar acum,stand in holul hotelului,am vorbit cu un tanar jucator italian,care astazi a avut o experienta incredibila,la care nici nu visa.S-a antrenat cu Nadal,el care nu e nici macar in prima suta ITF,nici macar in primii trei juniori din Italia,a batut mingea cu numarul doi mondial.Uauuu...are deja pe desktopul laptopului,poza pe care a facut-o cu Rafa la sfarsitul antrenamentului, pe care sigur il va tine minte toata viata.Ce experienta!!!
Ema Bogdan la terminarea meciului de simplu de astazi,cand am felicitat-o pentru prima victorie la un Grand Slam si am intrebat-o cum a fost,nu-si putea stapani bucuria si inca emotiile traite pe teren,povestind cum au impresionat-o copiii de mingi,cand ii aruncau mingile sau cand ii aratau palmele goale ca nu au mingi,atunci cand se intorcea cu fata spre ei.Ce experienta!!!
Dar astazi am trait si eu o experienta si anume am avut sansa sa vad vreo treizeci de minute pe Show Court 3 un meci de dublu din cadrul intrecerii gloriilor.Cine juca?Mark Woodforde si Todd Woodbridge contra Pat Cash si John Fitzgerald.Sa va mai spun cum a fost?Nu cred ca mai e cazul,doar ca pentru mine,caruia de mic mi s-a insuflat dragostea pentru jocul de dublu de catre marele antrenor Cucu Schmidt,considerat "cel mai mare dublist" din toata istoria Romaniei, a fost fantastic sa vad una din perechile cele mai valoroase de-a lungul timpului si un mare campion,castigator de Grand Slam,ca Pat Cash.Cata experienta adunau cei patru mari jucatori!
Asta iti rezerva zi de zi participarea la un asemenea eveniment cum este un turneu de Grand Slam si cate poti invata de aici.

Pregatirea de acasa. Pregatirile de plecare. Zborul cu avionul. Adaptarea de turneu. Meciurile. Rezultatul inregistrat. Pregatirile de revenire acasa. Zborul cu avionul. Iarasi pregatire.

In toate aceste etape ce vizeaza performanta termenul "happy" este de negasit. Exceptie rezultatul inregistrat care daca este pozitiv se traduce doar prin multumire.

"Happy" este o stare ce de la un anumit nivel performantial incolo dispare total, asta daca vreodata a existat. Pentru sportivul roman, aceste realitati exista la intensitati maxime. Antrenorul il urmeaza. Mereu incruntare, mereu setea de reusita prin incordare interioara. Speram ca asa reusim. Reusim ce de fapt?

Ajungi sa ridici cupa si tot asa ajungi sa mai poti schita un zambet fals si spui ca esti "happy". O stare de conjunctura ce apare doar in situatii speciale. Si dispare instantaneu. Notezi in agenda data cand ai fost "happy" si astepti urmatoarea zi cand vei fi "happy".

Atmosfera ( pentru cei ce nu stiu asta ) in orice deplasare in strainatate a unei echipe de romani este una "non-happy". Rivalitati, ghionturi, cuvinte aruncate aiurea.."Happy"? Nici vorba.

Atmosfera in sanul oricarei echipe formate doritoare de performanta este la fel. Atmosfera la scoala. La locul de munca. La pregatire. Tot asa. Nici un "happy".

In Melborune? Parca nu e asa. Exista si happy, exista si altceva. Exista agonie. Exista extaz. Exista fun. Exista viata. Exista doua planuri: al sportivului si al omului din spatele sportivului, al antrenorului si al omului din spatele antrenorului, al mareului campion si al vieitii private a acestuia...etc. Doar d-aia au spus " Where the world come to play"!!! Pentru ei "life is beautiful" si o demonstreaza pas cu pas. Traiesc fiecare moment si il pretuiesc ca atare.

Nu e de mirare ca singurul mare campion roman la tenis a fost Ilie Nastase. Pentru el "happy" s-a transformat in "nasty" si a consituit un mod de a fi pe terenul de tenis si in afara lui, o constanta cotidiana tradusa in stil personal. Well done Mr Nasty!

Vrem sa obtinem mai mult ca romani, dar nu procedam ca cei ce obtin mai mult. Facem tot ca noi.Traducem bucuria si starea de bine prin intermediul rezultatului. Pentru cei ce fac tenisul, asta e singura sursa de viata, singura sursa de expresivitate faciala transpusa in zambet. Oare?

Simona Halep si-a pus deja un smiley, Andreea Iova zambeste mereu, Alexandra Damaschin este mereu "nasty", Sorana Carstea a devenit mai "happy"... pana si coach Iovanescu este mai "happy". Ne schimbam usor, ne adaptam la realitate.

Well done Romania!

Cu drag,

Happy Open

Asa a caracterizat Roger Federer,primul mare Grand Slam al anului si probabil pentru el asa e.Insa nu e la fel pentru toti,va asigur ca pentru cei care pierd in primul tur nu e chiar asa,iar pentru un junior pentru care meciul de azi a fost botezul la un turneu de Grand Slam poate fi chiar trist,mai ales ca partenerul lui de dublu s-a accidentat si a abandonat la simplu,si astfel turneul pentru el a luat sfarsit.
Dar,viata merge inainte,cariera nici nu a inceput,important e sa tragi concluziile juste,cu ce a fost bine,ce mai putin bine,unde mai ai de indreptat si sa continui zi de zi,cu mult mai mult profesionalism,implicare,incredere si mai presus de toate COMUNICARE.
Probabil,pentru Bagdathis,dupa maratonul de aproape cinci ore de azi-noapte cu Hewitt,a fost si "happy " dar si "sad" pentru ca l-am vazut iesind din Rod Laver Arena plangand,dupa ce in setul patru, in momentele cand revenea de la 1-5,era vesel,chiar euforic,iar in turul anterior dupa victoria cu Safin,sigur a fost fericit.
Happy a fost astazi Simona,cand inainte de a-si incepe meciul,mi-a aratat ce si-a lipit pe rama rachetei,aproape de maner si anume pe o mica bucatica de leucoplast cuvantul SMILE,ca sa-si aminteasca mereu sa faca asta si in timpul meciului,si in momentul acela si eu am fost la fel,pentru ca am stiut ca acest "progres" cum l-a numit ea,mi se datoreaza si mie,de fapt vorbelor spuse de mine ieri dupa-amiaza tuturor celor patru juniori.
Astfel,as putea sa scriu despre starile sufletesti ale tuturor jucatorilor sau jucatoarelor care participa la Australian Open,dar ar fi tare greu,insa sigur cu adevarat HAPPY sunt spectatorii australieni si nu numai,care se bucura minut de minut de acest frumos spectacol,de pe intreaga suprafata din Melbourne Park,pe alei,la terase,pe iarba sau in tribune.
Iata cum,rememorand cateva din lucrurile traite si vazute in decurs de numai o zi aici,am putut trece si eu peste tristetea infrangerii lui Robert si chiar daca nu am devenit "happy ",macar mi-am revenit ca sa pot maine sa o iau de la capat si sa incerc sa gust savoarea primului turneu de Grand Slam al lui 2008.

Preluarea stafetei

In aceasta saptamana,am participat la turneul ITF de grad 1 Optus Nottinghill Juniors,alaturi de patru juniori de top romani,dar si spre marea mea bucurie am vazut, in calitate de invitat si doua meciuri la Australian Open ale primelor doua jucatoare romance (Edina e si nu mai e de-a noastra )Raluca si Sorana.
Incep,cum e si firesc,cu meciurile de la Melbourne Park,deoarece au fost doua evenimente,adversarele fetelor noastre numindu-se Nicole Vaidisova si Ana Ivanovici,doua jucatoare din topul mondial WTA.Chiar daca,amandoua au iesit invinse din confruntarile cu cele doua mari campioane,sunt convins ca ele au CASTIGAT mult,dupa aceste meciuri,fapt care le va ajuta sa urce si mai mult spre inaltimile la care aspira si pe care,zic eu,au toate sansele sa le atinga.
Ma opresc mai mult asupra meciului Soranei,de pe Vodafone Arena,deoarece,spre deosebire de meciul Ralucai,unde am fost singur,la acesta,in loja rezervata debutantei la un Grand Slam,am fost insotit de trei din cei patru juniori care sunt pentru prima data in Australia.Au fost langa mine Alexandra,Ema si Robert,singura care a lipsit (cu toate ca si-a dorit enorm sa vina )fiind Simona,dar care juca un meci de dublu in acel timp.I-am simtit extrem de emotionati la intrarea in imensa arena,stare care s-a mentinut pe intreg parcursul meciului,dar si foarte motivati,ca o colega de-a lor,de aceeasi varsta,sau un pic mai mare,cu care uneori se antreneaza,cu care vorbesc la telefon sau schimba sms-uri,este acum aici,fata in fata cu numarul trei mondial si una din vedetele actuale ale tenisului de oriunde.In plus,pe parcursul jocului,au constatat ca Sorana joaca de la egal la egal,cu valoroasa sa adversara si asta i-a bucurat,i-a intarit si sper, i-a ajutat sa inteleaga ca munca sustinuta,continuitatea si profesionalismul,ii pot aduce si pe ei aici,in scurt timp,asa cum s-a intamplat si cu Sorana.
Cel mai elocvent lucru,mult mai clar decat orice rememorare a cuiva care stie pasii din trecutul apropiat al sportivei,este panoul cu palmaresul turneului de juniori pomenit mai sus,si unde la loc de onoare,se gaseste numele Soranei Cirstea,ca finalista in editia 2006 si poze de la acea finala,sau de la editia anterioara unde Sorana a participat de asemenea,si acest lucru juniorii nostrii l-au vazut din prima zi cand au intrat in club.
Ca titlul ales de mine,pentru aceste ganduri,trimise de departe,sa aiba o greutate si mai mare,astazi in finala fetelor a turneului de Grad 1,Simona Halep a fost foarte aproape de a mai castiga un turneu important,dar asa cum Sorana acum doi ani a pierdut in fata lui Pavliuchencova si ea s-a inclinat in fata unei Arantxa Rus aflata intr-o zi de exceptie.Insa,anul acesta Cirstea a fost,dar Pavliuchencova nu, pe tabloul principal al Australian Openului,asa ca la anul,sau peste doi ani,poate Halep va fi si ea acolo,la marele bal al tenisului mondial,si de ce nu si celelalte sperante ale noastre,Ema Bogdan,Alexandra Damaschin...
Faptul ca avem deja doua reprezentante in prima suta mondiala,iar a treia e imediat acolo,pe 107, ma face sa nu mai fiu atat de pesimist ,ca e imposibil de greu de ajuns acolo,si sa le motiveze pe tinerele junioare sa ajunga si ele cat mai sus .Pentru aceasta,inchei spunand :

Multumesc Raluca,multumesc Sorana si mult succes in continuare.

Spor la treaba Simona,Ema,Aexandra,.....si mult succes in continuare.

Totul e un amalgam mincinos plin de interese, totul e o palarie imensa ce ascunde mai devreme sau mai tarziu scopul individual propriu. Te faci frate de cruce, prieten la catarama, colaborator de breasla, doritor de scop comun. Incepi un vis. Ca tot vorbeam de vise. Urmeaza derulari de intamplari pe fast forward ce deviaza de la subiect de fiecare data cand intri in aria de actiune a "e-ului" fiecaruia. Esti calcat in picioare, esti zdrobit la propiu. Una era cu cateva minute inainte cand se tragea pentru acelasi ciolan. Printr-un mic switch lumea s-a intors cu fundul in sus. Parca nimic nu mai are sens. Logica nici atat! Pentru ca...

Fiecare le are pe ale lui! Fiecare le stie pe ale lui! Fiecaruia ii pasa d-ale lui!

La propriu, la figurat, la general, la puterea "n"...

Apuci sa traiesti cat mai multe din-astea, dar mergi mai departe. Speri ca...habar nu ai ce speri, dar numai sa nu se mai intample asa. Altcumva. Dar nu asa.

Cand esti de folos, hop si "noi". Care "noi"? Toti "noi". Fiecare dintre noi. Sau aproape fiecare. Depinde. Niciodata nu ai de unde sa stii. Afli la sfarsit. Daca afli.

Roata se desumfla cateodata. Atunci incepi sa vezi cum esti tratat. Ca roata. Nu dezumflata. Ci sparta. De nefolosit. Neutilizabila. De aruncat. Fara viitor. Si cand te gandesti ca pana la switch erai vioara intai. Ce repede ai trecut in dizgratie.

Dar ce faci? Normal ca nu accepti. Si bagi la pompa. Pentru ca stii ca nu acela e adevarul. Si bagi. Incep sa te doara bicepsii. Ignori. Pentru ca speri sa o umfli. Si parca se simte ceva proges. Dar vine sistemul. Miseleste baga un cui intentionat. Sa iti arate ca nu e ca tine. E ca ei.

Ramai blocat. Nu intelegi nimic. Incepi sa tremuri. O ameteala te cuprinde usor. Te stergi de sudoare si strigi gatuit dupa ajutor. Privirea incetosata cuprinde fantasme ce fug fiecare de tine. Intinzi o mana in van. Degeaba.

Fiecare le are pe ale lui! Fiecare le stie pe ale lui! Fiecaruia ii pasa d-ale lui!

Nu apuci sa intelegi nimic. Ce dracu sa intelegi? Era asa greu? Poate de acceptat. Asa da. Asta poate.

Ori esti cu ei. Ori impotriva lor. Esti cu ei, primesti peticul salvator. Nu esti, ai primit un cui de toata frumusetea. Ce naiba. Ori le faci lor bine. Ori iti fac rau ei tie. Varianta sa iti fie tie bine nu exista. Nu a fost programata in softul instalat. Se merge antagonist. Desi se putea merge la meci nul. Cine nu e cu noi il lasam in pace. Macar asa.

A sprijini neconditionat e greu. Un program inexistent intr-o societate democratica. A face bine este o cultura uitata. Ma intreb oare daca a existat. Poate stiti voi cei mai varstnici. Stiti?

O cursa nebuna de iesit in fata si cules roadele pe degeaba. Sunt rau. Aproape pe degeaba. Na. Sa indulcesc un pic.

Naspa. Sa simti astea. Sa pluteasca in jurul tau. Cei ce le fac dau vina unul pe altul. Te paseaza de la unul la altul. Probabil au cartele reincarcabile cand ii suni. Cat mai multe telefoane primite. Si le incarci creditul. Ar fi in stare. Ca altfel nu inteleg. Iar nu inteleg. Dar. Ati inteles problema mea: refuz sa inteleg.

Esti tratat cu zambet in fata. Atat timp cat taci. Si faci ca ei. Jocul lor. Cand deranjezi. Incepe sa sune clopotelul. In recreatie toata lumea. Si uite asa incepe o noua ora. O noua zi. Ne-au fraierit din nou.

Pe cine sa dai vina? Incepi cu primul nume iesit in cale. Si continui. Pana obosesti. Si vezi ca e un sistem intreg. O familie ciudata ce se uneste la greu. Ca anticorpii. Te simti intrus. Si incepe numaratoarea inversa pana la excludere. O faci tu singur. Ca cedezi nervos. Sau te fac ei. Sa cedezi nervos.

Ce e de facut? Pai ce sa faci? Mergi mai departe. Cum poti. Cat rezisti. Cat esti de incapatanat. Sa vrei. Sa schimbi ceva. In bine. Nu numai al tau. Si al celorlalti. Daca poti. Sau daca vrei. Ca daca astepti sa ti umple buzunarul. Cu laude. Te numesti mercenar. Sau roman. Si cum sunt putini cei ce asteapta doar laude. Intind si mana. Se stramba la hartia mototolita de cateva zerouri. Si tusesc un pic. Sa mai cada un zero. Astia sunt romanii adevarati. Ca romanii destepti sunt cei ce isi i-au singuri. Zerourile. Cu zambetul pe buze.

Striga bravo voua cu voce tare. Normal ca la volumul mic. Sa nu raguseasca. Sunt scumpe medicamentele. Si pana la urma ce? Ei sunt suporteri? Dar cu o voce interioara isi continua ecoul vibratiile: bravo tie romanas destept! I-am pacalit pe fraieri. Si cati sunt. Oho! Sa cante muzica. Si normal. Sa vina premierile. Ca deeh. Am muncit stand in picioare. Pana am zis bravo voua.

"Orice roman poate fi si campion/ Si poate ajunge mai sus de locul doi". Canta Voltaj. Pentru romanasul destept. O dedicatie. Dar exact. Doar canta. Macar asa sa speram la mai bine.

Pentru locul unu. Merge altceva. "Let's talk about performance!". Suna americanesc. Englezesc. Pentru cei din strainatate e ceva comun. Fred Mercurry? Conteaza? Suna misto. La noi insa. Deranjeaza. Pai normal. Vin astia mereu cu expresii d-astea ciudate. In patria noastra latina. Luati de aici: "Letz not tac. Mai bine tac!"

Merge si asa. Pentru romani. Merge si asa. Pentru neamt insa. Francez. American. Australian. Asiatic. Sud american. African. Indian. Nu merge si asa. Ei dau ora exacta. Aprope in orice. In tenis. Mai ales. Vorbesti ca ei. Stai la masa. Nu o faci. Stai la usa. Ce alegem? Dar va intreb tot pe voi. Cei ce nu aveti nici o putere. Teoretic. Offf....

V-ati prins. In final. Vorbeam de tenis. Cel romanesc. Ce doreste sa fie puternic.

Ma cuprinde un ras isteric ca dupa un stand up comedy gen Seinfeld si ma incearca niste gesturi gen Bundy de mama-mama. Ce dorim noi? Romania. Trezeste-te. Noi d-abia invatam sa scriem "performance" in romana. Cum se pronunta. Cum se traduce. Ce inseamna. Si sa se faca o propozitie simpla gen subiect predicat? Sunt etape complexe. Mai dureaza. Destul de mult.

Incerc sa inchei. Cu un gust amar.

Nu iti spune nimeni ce se intampla. Dar le vezi. Le simti. Jocurile sunt facute. Zarurile sunt aruncate. Pentru unii mama. Pentru altii ciuma. O balanta dezechilibrata. Ca asa e in tenis. Se tace malc. Se fac ca ploua. Intrebi clar. Ti se raspunde evaziv. Si zilele trec. Leafa merge. Multe merg. Ceva sta insa pe loc.

Sau avanseaza inapoi. Cu spor. E termenul ala englezesc. "Performance". Parca asa se scrie.

Avanseaza pentru ei ce fac cum vor ei. Dupa criteriile lor ochiometrice. In realitate. Totul e inapoi. In regres. In prapastie. Avansam ca spun ei. Si pentru ca de fiecare data e cate o echipa entuziasta ce isi face treaba. Si aduce titluri raportate la nivel inalt ca activitate de drept federal. Ca cluburi nu mai exista de mult. Au avut grija si de asta. Din linia intai va spun: dam inapoi. Cu tenisul. De performanta. Atentie mare.

Daca le spui "face to face" constati ca esti un televizor ce analizeaza tema " cresterea porumbului" pentru cel din fata ce e de meserie conducator de tren personal CFR. Se uita la tine ca la discovery. Mai nou se fac ca te asculta macar. Pret de cateva minute. Dupa care incep cu telefoanele. Si incepi sa te simti. Ca trebuie sa incetezi conversatia. Ca devii plicitisitor. Cu tema aleasa. Nu esti bagat in seama. Iar asta doare. Dar. Mergi mai departe. Si mai cauti. Solutii.

Una e sa scriu. Macar asta ramane negru pe alb. Si imi asum responsabilitatea. Nu ca altii. Care o dau cotita.

Nu merge si asa. Nu ajuti ambaland gramada. Crezand ca faci un bine pe care de fapt stii ca este o combinatie de conjunctura menita sa spele pilele personale sau relatiile amicale. O amestecatura de picioare si stiluri de joc inghesuite pe jumatati de teren in timp ce altii se lafaie. Dar e normal sa fie asa. Doar sunt vioara intai. Nimeni nu are curajul sa o spuna insa. Asta e lasitate. Spui ca ii tratezi pe toti la fel. Dar foaia de hartie spune altceva. Programarea saptamanala nu minte. E un detector de minciuni ce demonstreaza impartialitatea. In timp ce eu strabat zilnic cateva cartiere cu masina pentru a afla programul de a doua zi la ore tarzii cand este gata intr-un final, celalalt sta acasa si primeste telefon cu ora exacta de antrenament inca de la lasarea serii. Echitate? Decideti dvoastra...

Inchei cu dilema: Performanta cui ramane? Se pierd valorile deja. Sunt nebagati in seama in mod oribil performerii adevarati. Au ajuns sa planga campioni europeni ca sunt ignorati? Sa fie nervosi campioni de titluri importante de juniori ca nu au program suficient?

Fiecare le are pe ale lui! Fiecare le stie pe ale lui! Fiecaruia ii pasa d-ale lui!

Nu e normal...

Cu drag,

Visul oricarui sportiv presupune aproape in totalitate indeplinirea lui, nu? Asa crede si isi propune fiecare doritor de performanta inca de la prima lovire a mingiei de tenis. Pentru ca de el vorbim in principal. Jucatorul de tenis. Sau probabil viitorul performer. Depinde de nuanta visului.

Este bine sa visezi? Este indicat sa visezi? Impartasesc si pledez pentru existenta acestui vis in fiecare etapa de dezvoltare a sportivului. Motivele sau argumentele sunt destul de multe.

Intr-un post trecut scriam ca pentru sportiv a incepe sa viseze este aproape si o conditie sa viseze frumos sau sa finalizeze visul asa cum si-a propus. A incepe sa se sacrifice incepe sa devina un echivalent puternic in a culege roadele. Si asta de obicei cat mai devreme posibil. Totul decurge relativ idilic pana cand ceva sau cineva trezeste la realitate visatorul. Asta se intampla de cele mai multe ori, dar sunt si exceptii.

Se pare ca fiecare sportiv ajuns in top a avut visul propriu. Indiferent ca rostesti Roger, Justine, Pete, Martina... etc, fiecare a marturisit ca inca din copilarie s-au lasat condusi de vis. Este un lucru bun sa visezi. Iti da puterea sa mergi mai departe atunci cand incep obstacolele, devine ca o hrana interioara ce descarca vitaminele necesare valorificarii potentialului uman ascuns sub carcasa de carne si oase. "Mintea controleza corpul, iar mintea nu cunoaste limita" ( Craig Townsend ).

Visul oricarui sportiv este insa si visul oricarui membru al echipei care sprijina activ si constructiv. Mai devreme sau mai tarziu, mai intens sau nu, mai expresiv sau mai abtinut, visul se transforma si se raspandeste ca o epidemie. Incepi sa simti furnicaturile si incepi sa traiesti visul alaturi de sportiv: fie ca te numesti coach, parinte, preparator fizic, psiholog sau orice alt component implicat.

Ca si coach, fiecare inceput de drum cu un sportiv presupune declansarea unui vis. Pentru majoritatea finalitatea este identica cu cea a visului de sportiv, dar adaptata statutul de antrenor: stand in tribuna la un grand slam la un meci "night sesion" si incurajand de pe margine sportivul antrenat. Frumos vis, nu? Acest vis se adauga la celelalte existente. Pentru fiecare sportiv cate un vis. Si intr-un final se intregeste totul prin contopirea acestora cu visul propriu fiecarui coach.

Fara doar si poate parintele viseaza si el, dar sub cu totul o alta forma. La fel si ceilalti.

Iata ca visatori suntem toti. Dar nu vorbim numai de tenis. Aceste lucruri se intampla zilnic in cotidianul fiecaruia.

Daca am ramane in vis probabil am reusi sa creem o lume de poveste in care totul sa fie asemeni dorintelor proprii. Uneori realitatea este alta. Dar de ce vorbesc de realitate? Oare exista asa ceva? Nu este oare o deviere a visului? Tot timpul spunem: "Imi doresc un Ferrari!" Urmeaza cateva zeci de secunde in care esti metamorfozat numai la gandul ca ai putea conduce asa ceva, dar instanteneu inunzi creierul cu ganduri negative: "Nu am atatia bani". Si gata, te-ai trezit la realitate. Daca am continua insa si am spune: "Am atatia bani fara problema" si ne-am lasa condusi in noua achizitie intr-o excursie de poveste, ar mai exista realitatea? Ar continua un vis ce ulterior s-ar dezvolta.

Poate fi inceputul unei interesante dezbateri folozofice, dar nu este cazul. De cele mai multe ori insa eliminarea, inlocuirea sau nepronuntarea acestui cuvant "NU" deschide o fereastra de progres extrem de puternica.

Ca si echipa sportiv - antrenor(i) infrunti constant solicitari si adaptari noi. De fiecare data visul incepe sa se clatine pentru ca ceva sau cineva incepe sa zgandare ca sa trezeasca la realitate. Ai gandit si te-ai exprimat cu "NU", te-ai abatut de la drumul principal, ai luat-o pe un drum secundar si in scurt timp daca continui asa te vei trezi la realitate.

Dar vorbim de realitate ca de un lucru atat de nedorit, atat de rau. De ce oare trezirea la realitate este perceputa asa?

Eu dau doar doua posibile explicatii:

1. Cand visezi incepi sa vrei. Apoi incepi sa crezi ca poti. La un moment dat insa treci de pragul numit echilibru si totul se transforma obligatoriu in TREBUIE! Iata cum de la "EU VREAU!" se trece in "EU CRED!" si apoi in "EU TREBUIE!" Orice meci oficial se transforma in "EU TREBUIE sa castig!". Ce castigam daca aducem sportivul in aceasta stare? Il facem mai destept, mai bun, mai superior ca perdantul lui? A castigat sau a pierdut un meci. Este obligatoriu sa castigi sau sa pierzi fiecare meci? Este? Eu zic ca nu...este mai important sa lasam sportivul sa catalogheze singur propria performanta. Este de datoria noastra sa ii ajutam pe fiecare sa fie valorosi nu prin rezultat. Conteaza mai mult "valoarea" comportamentului lor. Pentru ca acel "EU" este de fapt portavocea celorlalti visatori care incep sa schilodeasca emotional sportivul din punct de vedere volitiv. Nu sportivul spune "EU TREBUIE!", el indeplineste vocea unitara auzita la fiecare antrenament, meci sau orice alta imprejurare: "TU sportivule TREBUIE!" Si cand incepe sa piarda ( lucru absolut normal ) totul devine ingrozitor, deplorabil, nemaintalnit, naspa... Daca nu trebuia sa castige socul era mai mic. Sau chiar pozitiv. Pentru ca inainte de a invata sa castigi, sportul de invata sa pierzi. Si nu oricum, ci cu capul sus.

2. Cand visezi iti propui ca visul sa devina realitate. Intr-o zi. In viitor. Pentru cei ce visul se transforma in "ani pierduti degeaba", in dezamagire, in esec, nu este cumva rodul unei planificari nepotrivite? Nu este vorba de o stabilire a obiectivelor eronat facuta? Oare cei ce au decis au fost si in masura de a duce la indeplinire aceasta sarcina de stabilire a obiectivelor?

Daca iti propui sa inveti o lovitura intr-un an ( de ex ) este pozibil ca trezirea la realitate sa fie in regula. Daca insa nu tu ca practicant stabilesti asta si tie doar ti se aduce la cunostinta ca intr-un an vei invata asta? Daca din variate motive, fie ele obiective sau subiective ce tin ori de tine ori de ceilalti nu poti duce la indeplinire asa ceva? Trezirea va fi un dezastru.

Cum alaturi de sportiv si ceilalti viseaza, stabilirea obiectivelor corespunde cu planificarea secventelor ce le dorim sa se intample in visul comun. Tot ce tine de stabilirea obiectivelor implica aportul activ al sportivului si nu numai al parintelui sau antrenorului. Sportivul trebuie intrebat si sfatuit constant, el nu trebuie sa primeasca verdictul pe care trebuie sa il duca la indeplinire. Cu cat isi va asuma obiectivele, cu atat isi va asuma si eventualul esec. Si pana la urma, nu sportivul face performanta? Nu el este cel care este in masura sa isi dirijeze propiul destin? Ceilalti visatori sunt datori sa il sprijine, sa ii ofere o multitudine de solutii.

E tarziu deja,

Un cu totul alt vis este gata sa inceapa la mine,

Cu drag,

Pentru prima data in ultimii ani Romania are reprezentanti pe tablourile principale & de calificari ale primului turneu de Grand Slam al anului - Australian Open. Si asta in numar masiv. Daca pana acum numaram pe degete pe cei ce reuseau sa se califice la acest nivel, anul acesta prezenta este numeroasa, atat la nivelul seniorilor, cat si la nivelul juniorilor, iar ceea ce este extraordinar este faptul ca punctam cu mai mult de un nume pe tabloul principal in intrecerea fetelor ( senioare si junioare ).

"Where the world comes to play" este valabil si pentru Romania, iar asta ne bucura si ne atrage atentia inca o data asupra unei generatii de jucatori tineri ce merita tot sprijinul.

Tenismenii romani la Australian Open sunt:

Fete - tablou principal

Olaru Raluca Ioana ( senioare )

Gallovits Edina ( senioare )

Cirstea Sorana ( senioare )

Halep Simona ( junioare )

Ivan Ioana ( junioare ) - retrasa

Damaschin Alexandra ( junioare )

Bogdan Elena ( junioare )

Fete - tabloul de calificari

Niculescu Monica ( senioare )

Perianu Anda ( senioare )

Baieti - tabloul principal

Pavel Andrei ( seniori )

Hanescu Victor ( seniori )

Coman Robert ( juniori )

Baieti - tabloul de calificari

Cruciat Adrian ( seniori )

Gard Catalin ( seniori )

Ungur Adrian ( seniori )

Succes tuturor!