Ciupeala la maxim

Impresia generala despre Cairo incepuse sa se contureze, cu o oarecare indulgenta, dintr-un amalgam haotic intr-un tot unitar al supravieturii pe un altfel de continent intr-o altfel de lume, o realitate apasatoare ce pana la urma exista si, fara doar si poate, continua sa evolueze, asa ciudat cum suna. Incepi sa intelegi oamenii, incepi sa ignori traficul alandala, incepi sa constati ca nu e chiar asa dracul de negru, ajungi chiar sa iti placa modul asta de viata trait intens si, de ce nu, pe muchie de cutit. Sunt senzatii lasate sa se intample din pura curiozitate umana, un fel de constientizare a faptului ca oricum acasa vei gasi altceva, asa ca de ce nu sa te bucuri de ceea ce poate fi “once in a lifetime” …
Dar toate au o limita impusa sau nu, un fel de hotar al ceea ce vrei sa experimentezi confortabil si/sau constructiv pentru propria persoana, granite peste care nu poti trece totusi, indiferent de cat de iertator sau indulgent poti fi. Si asta este subiectul articolului meu: furtul constient cu zambetul pe buze, o ciupeala la maxim daca nu esti atent, un fel de joc al atentiei transfigurat incredibil de repede in experienta de viata. Si povestea incepe:
Inainte de plecare, cu o seara inainte, am mers la receptie pentru a intreba de transport pana la aeroport, de cat avem de plata si modalitatea de a o face, precum si de a comanda o pizza in camera. Am rezolvat cu transportul, am rezolvat cu plata, am rezolvat cu pizza. Am si reusit sa platim mai putin din simpla negociere a conversiei valutare, un bluf ce a mers motivand ca bancomatul atat ne-a dat, dar si pentru ca sincer cred ca pretul a fost umflat de la inceput, dar asta e alta poveste sau un altfel de episod al comertului turistic in Egipt.
A doua zi, inainte de plecarea spre aeroport, predau cheia si instantaneu sunt oprit si intrebat sa platesc camera. Bineinteles ca cei ce se aflau cu o seara inainte la receptie fusesere inlocuiti dis de dimineata de o domnisoara nevinovata si un domnisor amabil, astfel ca uite asa ma trezisem cu o voce languroasa ce tocmai imi spunea elegant: “fraiere, marca banul inca o data!”. Ma uitam la ea si speram sa fie o gluma, dar ea impasibil imi explica intr-o engleza monosilabica ca “za money for za room”, adica exact intreaga suma ce cu cateva ore fusese inmanata, lucru aratat si pe hartie. Crezuzem la un moment dat ca trebuie sa ii dau diferenta de la ceea ce negociasem, dar cand am vazut eu ca ea o tine pe a ei si eu pe a mea mi-am zis: “mah, daca ii dau una lu’ pitipoanca asta, oare isi revine?” … si mai bag o fisa: “I’ve payed last night, check one more time or call your manager!” … ea cauta, zambeste si imi spune la fel de frumos: “No, no, no, look, za money for za room”, moment in care o intreb: “Are u sure?”. Da din cap cu zambetul pe buze ca da, moment in care o chem pe Ema sa imi scoata dovada platii: chitanta cu stampila si tot ce trebuie, adica documentul cerut cu o seara inainte, un fel de feeling avut, dar si o metoda de back up invatata in trecut.
“So sorry”! … si uite asa cineva incercase sa ciupeasca mai mult decat cere obrazul, undeva in Cairo, Egypt, intr-un hotel numit Oasis – The roof of paradise, aproape de un loc faimos numit Heliopolice. Mai poti spune ceva? Cu siguranta nu ...
Cu drag,