Ptiuuuuu ...

Maica maiculitza, stau pe un pat tare ca banca-amintire a terenurilor de la Olimpia de acum ceva timp pe care trageam cate un pui de somn intens de 25-30 minute pe zi si simt in adancul timpanului cum imi tiuie taica urechile de la claxoanele pitigaiate ale furnicarului format din tentativele pe doua, trei sau patru roti ale amestecaturii de detoate care se gaseste si se regaseste din plin in caterinca de asezamant african-european numita, cred, Cairo. Caci tot ce depasea patru roti nici nu mai vreau sa descriu, cu atat mai mult cu cat intr-un fel de Daewoo Damas, daca le stiti, stateau taica chirciti unul peste altul de parca era oferta la opera, iar urcari din mers numai in filmele calare cu Clint Eastwood se petreceau, dar acolo calul facea legea si nu o intrare stramba de bus. Cat despre pietoni, sa dea naiba daca nu aici s-a inventat bowling-ul, caci din metru in metru mi se strangea inima la fiecare traversare alandala printre masini a oamenilor, simtindu-ma o bila in ditamai marea de popice miscatoare.
Respir totusi acum cand scriu, caci ma aflu de ceva timp intr-o capitala africana la inca un episod al calupului de seriale dintr-un film al vietii trait departe de ceea ce consider normal si drag, descoperind ca totusi acasa e acasa. Am trait multe, am vazut multe, am facut poate la fel de multe, dar intr-un Hall of Fame al tot ceea ce a fost mai dezastruos pana acum Cairo a castigat premiul cel mare cu aplauze la scena deschisa, nici macar Montevideo-ul neatingand jumatate din zapaceala si dezastrul omniprezent.
Am parasit Bucurestiul suprasolicitat de cate sunt de facut pe acasa, am dormit o zi intreaga pe drum primind ca o binecuvantare cele aproape 8 ore de zbor impreuna din doua bucati, dar m-am trezit intr-un carambol ciudat a ceva ce a schimbat radical definitia proprie a agitatiei. Cu o sportiva in grija, cu ceva bagaje si o adresa de hotel necunoscuta de cel ce ne ducea, cu o adresa de club sportiv ce pana si acum ramane un mister, precum si un final de seara ce ne-a adus la ora de dilema din simplul motiv ca ori plateam ce nu vroiam ori ramaneam fara cazare in mijlocul descrierii de mai sus, pot spune cu drag ca mi-am ales meseria cum nu se putea mai bine. Inghit inghititura de apa din paharul oleaca mirositor, ignor privelistea imbietoare a unor nadragi pusi la uscat pe un fir intins si curbat, scriu ce mai am si in sinea mea ma bucur ca am scapat cu bine, gasind o camera unde sa pot spune ca sportiva va reusi sa se odihneasca.
Trec pagina la experienta, imi frec ochii de oboseala, mai citesc o data fact sheet-ul, ma pregatesc sa intru in lumea viselor si ma intreb pe mine insumi: cand fac si pe coachu’? Caci poate intr-o zi ceea ce fac bine macar sa recunoasca cineva ca fiind orice alaturi de sportivi departe de casa, deoarece si pentru ca stiu ca intr-un final voi auzi ca tot ce a fost legat de tenis nu a fost facut asa cum trebuie. Este un off trait si retrait, un fel de realitate unidirectional impinsa inainte si ignorata de cei ce se fac ca vad, dar uita repede. Ce face un antrenor pentru un sportiv? Mai nimic … se plimba si duce o viata frumoasa, adica exact ceea ce se vrea a se vedea de acolo de unde implicarea este doar la stadiul de pasivitate fortata. Realitatea este poate alta, dar asta e inca una din ceea ce celuilalt nu-i pasa atata timp cat fiecare avem dreptul la propriul adevar, fie el cum o fi.
E tarziu si am luat-o pe aratura. E poate si normal caci vine munca campului cat de curand pe plaiurile mioritice, un obicei trait candva de mic copil si continuat in continuare pe terenurile cu linii albe de atunci si pana acum cu acelasi patos nebun. Mai greu e insa cu culesul muncii …
Cu drag, urmeaza probabil cateva zile de blogging din Cairo,