American style ...

... sau tot ce misca has to be huge. Cladiri, masini, sandwitches, starbucks, cafea ...
Tenisul este in colaps usor spun ei, dar realitatea practica parca spune altceva. "Nothing comes from juniors" este afirmatia mai marilor federatiei americane, dar au inceput reforma drastic. Si nu de azi, din toate vremurile as spune eu, insa prezentul parca i-a innebunit. Depinde insa de felul in care fiecare vedem performanta. Noi romanii ne-am multumi cu ceva jucatori in prima suta mondiala, in timp ce ei au nevoie de crema asa cum au fost obisnuiti ... cu toate ca majoritatea campionilor numai americani nu au fost, asa cum un ziarist feroce a reusit sa dea returul la una dintre afirmatiile aruncate de oficiali. Dar merita macar sa spere cu atat mai mult cu cat investesc in acest sport si asta la toate nivelurile si mai ales la promovarea propriilor "anonimi", in timp ce granzii sunt overloaded in toate publicatiile sportive, lifestyle si tot ce vreti.
Nu sunt rautacios cand spun anonimi, dar majoritatea celor ce primesc WC in intrecerile seniorilor, dar si juniorilor sunt necunoscuti. Ei le numesc sperante, eu le spun sportivi obisnuiti. Nu sunt superoameni, nu sunt mai tehnici, nu sunt mai cu nimic mai presus ca noi. Majoritatea, pentru ca sunt si exceptii. Poate doar mai linistiti si asta este normal pentru ca ei vin sa joace, in timp ce noi venim sa castigam pentru a ne agata de asta in speranta ca vom reusi. Majoritatea celor ce reusesc sunt output-ul sistemului din care provin, dar sunt si cativa care mai pun si ceva personal. In timp ce finalistele de la Roland Garros cauta si acum sponsori, americanul de rand ( efectiv de rand ) are contract cu Nike, Adidas, Reebok ... Cand ne vom compara cu ei? Raspunsul este unul singur si va fi mereu: aproape niciodata. Daca vorbim de sisteme. Daca vorbim de calitatea factorului uman situatia se schimba radical.
Aseara am vazut pe Nishikori castigand in fata lui Ferrer, diseara il vad pe Cilic impotriva lui Djokovic. Wozniacki contra Jankovic, Radwanska contra Williams. Juniori contra adevarati jucatori, iar cand spun juniori spun acei sportivi care nu demult se bateau cot la cot cu ai nostrii Olaru, Cirstea, Niculescu sau Luncanu care la juniori ii alerga pe cei doi juni si Young pe fiecare teren american sau mexican. Oricat am da vina pe jucatori sau antrenori sau orice altceva ce i-a contact direct cu procesul de pregatire, marele deficit apare acolo unde toata lumea se fereste sa o spuna: sistemul. Si nu spun degeaba. Unul din primele meciuri de juniors a fost intre Johanna Conta ( AUS ), favorita 14 si americanca Asia Muhamad, jucatoare de culoare ce la prima vedere nu spunea nimic deosebit. Konta incepe meciul si conduce cu 2-0, apoi tavalugul american loveste din plin: 63,61. O privire mai atenta insa aduce si rezolvarea misterului si anume simplu, delicat, la vedere, aceasta sportiva a avut WC pe tabloul principal in intrecerea senioarelor. Pai cum sa nu joci fara ghemotoace in interior cand cu cateva zile in urma erai printre granzi? In intrecerea baietilor, fratele mai mic al sperantei americane Ryan Harrison, Chris Harrison i se acorda WC pe tabloul principal al juniorilor, cade la favoritul 16 rusul Kuznetsov, acesta nu vine si joaca cu LLompart si pierde in trei seturi. Stiti cati ani are acest pusti? incredibil, dar 14 ani ... deci, cum ramane cu sistemul? Stim ca nu ne putem compara cu americanii, francezii, englezii, australienii si tot asa, dar atunci cand vorbim fara sa gandim despre performantele romanilor sa nu se uite ca realitatea este alta. Complet alta. Cand vom prezenta lumii ce valori avem noi atunci poate putem spera sa reusim, pana atunci fiecare sa fuga la munca pe tot mapamondul sa faca puncte, sa isi rupa picoarele pe toate terenurile ... ca vine americanul si da un WC cu 20 de puncte in saculet atasate si uite cum in doua ore de joc a ajuns tot acolo unde e si Simona Halep dupa trei turnee castigate si tot asa. Echitabil? Nu cred, dar macar ne ramane sa luptam ...
Prima zi de juniors a fost una lipsita de meciuri in care Romania sa fie implicata, astfel ca antrenamentele si acomodarea cu suprafata au fost obiectivele primare. Fetele sunt bine, s-au antrenat fiecare dimineata si la pranz, dar fiecare contra altei partenere, niciuna cu cealalta. La dublu situatia sta la fel, astfel ca pe seara pe Olimpia Tenis veti vizualiza si perechile adversare echipelor noastre. La un singur capitol totusi fetele noastre au fost impreuna: la poze ...



Si una cu coach impreuna cu alt coach :)



Pe Arthur Ashe am vazut primul meci al zilei Wozniaki contra Jankovic castigat de sarboaica, apoi ceva din Federer contra Stephanek, m-am mutat repede pe Louis Armstrong unde Davidenko s-a duelat contra Tursunov si apoi alaturi de antrenamentul Emei pe terenul 16 si al Anei pe terenul 18 am tras cu ochiul la terenul 17: nemtoaica Groenfeld strapungea aereul cu ceva trasoare tenisistice.
Ca la fiecare Grand Slam, nu numai jucatorii sunt cei ce au personalitate. La aceeasi cota se ridica si arenele: Arthur Ashe, Louis Armstrong, Grandstand, precum si terenurile 6 si 7. Fiecare dintre ele are o istorie proprie, mai jos putand vedea cateva din pozele culese azi:


- Arthur Ashe -


- Arthur Ashe -



- Arhur Ashe -



- Louis Armstrong -

Continuarea pe Olimpia Tenis mai tarziu ...

Welcome New York ... update

... bye bye Bucharest.
Dis de dimineata, ca tot eram adormit la ora la care avionul trebuia sa decoleze spre Paris, am fost trezit de maniera indubitabil de prieteneasca a celor doi vanzatori de la Best Value Shop, un duty free aflat exact la intrarea de la "departures" care in schimbul unei pungute cu alune imbracate in miere mi-au cerut 2 euro. Sau dolari. Sau euro. Sau dolari. Deci, nici urma de leu. Adormit inca tot nu intelegeam ce doreau ei de la mine pentru ca eu scosesem o hartie de 50 lei, deci acopereau suma ceruta in limba romana, dar ei parca erau robotizati: suntem in UE, e un duty free si daca tot nu inteleg ... sa vizitez exchange-ul aflat la cativa metri. Am o intrebare: Nenea Isarescu, pe teritoriul Romaniei s-a scos cumva animalatul nostru de prada si am bagat obligativitatea sa cerem euroi? Bye bye Romania, ramai tata cu paradoxurile tale ...
Escala la Paris a fost una de Usain Bolt ar fi mandru ca undeva intr-un aeroport un coach cu marsupiu a traversat un ditamai terminalul in 7 minute si asta si cu un termobag in spate, deoarece timpul dintre cele doua avioane a fost extrem de scurt. M-am imbarcat in cursa de NY dupa ce un frantuz cu accent american a verificat atent pasaportul si mi-a inmanat cateva foi de completat, apoi am petrecut cele sapte ore de zbor in lumea viselor trezindu-ma de fiecare data doar cand domnisoara stewardesa aducea mancarea calda. Si apropo, sunt tari cei de la Air France la capitolul servicii, iar masa depaseste cu mult o portie dubla servita de Tarom sau Alitalia.
Ajung la John F Kennedy airport si rabdarea este pusa la incercare. Aproape 90 de minute de mers in ritm de melc pana amprentarea, fotografierea si validarea vizei a avut loc. "A little bit late for US Open" spune vamesul, la care eu nu am ce face si ii zic: "Maybe for you, for me starts tomorrow".
"What do you mean?"
"The juniors starts in sunday, so i am on time"... si omul deschide intrebator inca o data pasaportul ... "But you are too old for playing juniors" . "I am the coach sir" ... si omul plezneste in ras.
Am luat un taxi catre Grand Hyat Hotel, o gaselnita de lux de tip american situata exact in centrul NY, dar am fost extrem de implinit pentru ca in sfarsit m-am plimbat cu masina vazuta in filmele americane: NY Yellow cab.

Ce a urmat insa cand am coborat din taxi a fost un test adevarat al verificarii vederii din stand vertical cu capul pe spate. Incredibil ca zgarie nori ... o sa revin cu niste poze ...



Dupa cateva minute petrecute in camera am iesit repede sa prind shuttle spre Flushing Meadow in vederea obtinerii badge-ului necesar si cand intru tiptil in bus ma intalnesc cu Alexandra Damaschin si mama ei care se indreptau si ele spre terenuri. Odata ajuns la Arthur Ashe Arena ma incolonez si eu la randul format si astept sa mi se faca acreditarea.
Urmarirea antrenamentelor Alexandrei si al Emei, participarea la player's meeting si masa de seara in player's lounge au intregit prima zi petrecuta la New York.
In incinta complexului sportiv Billie Jean King se gasesc si cateva monumente, printre care Court Of Champions ( o insiruire de fotografii cu poza gravate in piatra ale celor mai mari campioni ai Openului American ) si trofeul castigatorilor de anul acesta al Cupei Davis.


- Court of Champions -



- Davis Cup Trophy -

Tragerea la sorti a tabloului de junioare ... continuare pe Olimpia Tennis,
Cu drag,

Blogging from New York

The second week of the last grand slam of the year will be brought to you daily and directly from New York.
Coach's Corner will have the pleasure to take part in the second week of the US Open 2008 as an observator of the junior team of Romania being nominated the official coach of the Romanian Juniors Team.
In the same time all the facts&figures that can be viewed in the women's/men's land will be written in a duo blooging prospective, so saying those plans to you I invite everyone to live the adventures in the beautiful world of tennis ... both on Coach's Corner and Olimpia Tennis Blog section.
Enjoy!

Beijing de poveste ...

... pentru lumea sportului mondial. Inclusiv si pentru Romania, desi majoritatea clasifica performantele realizate in numar de medalii ca si cele mai mici de cand Romania a participat la vreo olimpiada de vara, personal refuzand sa fiu de acord cu acest afirmatii. Chiar daca ar fi existat o singura medalie castigata la aceasta editie de Jocuri Olimpice tot ar fi trebuit sa fim mandri pentru reusita la un nivel unde calitatea are corespondent direct in calitatea sistemului.


Beijingul ramane in urma ca o fantastica opera de arta ce a depasit orice imaginatie umana. Peste 4o de recorduri mondiale stabilite, peste 100 de recorduri olimpice si o crestere a numarului tarilor ce au obtinut medalii de la 74 ( Atena ) la 86. Evolutie. Dinamism. Complexitate.
Cand iti revii si spui Beijing 2008 cu adevarat traduci aproape instantaneu totul si reduci multitudinea de campioni, recorduri, intamplari la doua nume, doua icoane olimpice si, daca vreti, doi zei ai sportului olimpic mondial: americanul Michael Phelps si jamaicanul Usain Bolt. FARA CUVINTE!!!
Beijing de poveste ar trebui si noi romanii sa glasuim pitigaiat si chiar daca delegatia Romaniei si-a atintit ochii mai mult la spectacolul sportiv oferit de delegatiile straine si mai putin in ograda noastra sustin cu tarie ca pitigaiatul sa fie cu glas tare si demn: MULTUMIM fiecarui sportiv ce s-a calificat la aceste Jocuri Olimpice si FELICITARI celor ce au reusit sa si puncteze pe podiumul olimpic. Obisnuinta trecutului face ca durerea prezentului sa nu poata fi vindecata asa repede, dar miracolele nu pot exista la infinit. Cate medalii puteam castiga cu un sistem in care sportul nu este o prioritate? Cate medalii puteam castiga cand legea sponsorizarii este deficitara? Cate medalii puteam castiga cand zgarie-norii de tip american au invadat, inlocuit si devalizat toate bazele sportive? Cate?
Am castigat ca si natie opt medalii si asta este inca un zvac al ambitiei personale ale unor echipe create sustinute financiar prin intermediul cunostintelor si mai putin al sistemului. Am inversat piramida logica a progresului si acordam ca premiu de medalie olimpica o gramada de bani, dar nu investim nici macar minimul. Stimulam mediatic valoarea doar cand competitia se aproprie si mobilizam sportivul pentru a reusi, desi in toata pregatirea lui l-am ignorat constant. Pe cine pacalim?
Momentul adevarului loveste din plin aducand Beijingul de poveste in prag de analiza unitara a unui sistem romanesc in care sportul este doar catapulta politica. Apar frecvent personalitati politice in prim plan asemeni lui Basescu la Beijing sau a prim ministrului la nu stiu mai ce eveniment sportiv in voga si asta doar pentru a mai mediatiza un pic vocatia lor politica si a spori exponential numarul voturilor necesare. E usor a culege roadele, dar mai greu a semana ceva de-a lungul timpului si ca tot veni vorba, draga dle Tiriac, ati avut dreptate: am cules ce am semanat. Sunteti fericit acum ca ati nimerit-o?
Opt medalii olimpice au venit acasa si chiar daca este prima editie in care Romania a obtinut mai putin de 10 medalii Coach's Corner le daruieste simbolic tuturor diploma de onoare ... ca si cetatean al Romaniei si om implicat in sport.
BRAVO:
ALINA DUMITRU - AUR JUDO
CONSTANTINA DITA TOMESCU - AUR ATLETISM MARATON
SANDRA IZBASA - AUR GIMNASTICA SOL
GEORGETA ANDRUNACHE & VIORICA SUSANU - AUR CANOTAJ DUBLU RAME
ANA MARIA BRANZA - ARGINT SCRIMA & SPADA
COVALIU MIHAI - BRONZ SCRIMA SABIE
Sandra Izbaşa, Steliana Nistor, Andreea Grigore, Andreea Acatrinei, Anamaria Tămârjan şi Gabriela Drăgoi - BRONZ ( ECHIPA FEMININA DE GIMNASTICA )
Burcică, Viorica Susanu, Rodica Florea, Eniko Barabaş, Simona Muşat, Ioana Papuc, Georgeta Andrunache, Doina Ignat şi Elena Georgescu - BRONZ canotaj, 8+1
FELICITARI tuturor celorlalti sportivi romani prezenti la Olimpiada.
Urmeaza Londra 2012 si visurile incep sa prinda contur...
Cu drag,

Transfagarasanul

In ultimele luni evenimentele petrecute au intregit, poate in mod normal, vagaunile goale ale experientei de viata ce ar trebui acumulate intr-un calup de timp intins pe ani distanta asa cum soarta ti-a fost scrisa. Bune, rele, ciudate, intortocheate ... au fost binevenite, dar parca totusi prea multe. Destul de greu de adunat si pus cap la cap pe fiecare, de decodat ulterior si transformat in vlaga constructiva, dar pe nepusa masa vine SI vremea in care intr-un fel sau altul concluzionezi cat poti ceea ce ai reusit sa scoti din procesul amintit.

"Vanzatorul de vise" este un personaj la moda atata timp cat informatia este stoarsa cu rapiditate intr-un singur sens si poate asta asa si ar trebui sa fie atata timp cat "visele" sunt intretinute de catre "finantatorii de vise", iar fisa postului include comercializarea tenisului in vederea obtinerii profitului scontat de pe urma lui oricare ar fi acela. Oare doar numai despre asta este vorba? Poate dvoastra stiti mai bine. Si punct ... nu mai e cazul sa deviez filosofic de la ceea ce vreau sa scriu si mai ales sa gafez impardonabil dand si nume ca si atasament la intamplari.
Tot catrafusul asta confuz de ciudatenii ivite a avut parca un ecou ce a napadit intr-un efort de terminare a sirului intamplarilor intr-un loc in care timpul parca sta pe loc dandu-ti optiunea sa alegi intre a lupta sau a ceda. Intr-o zi de duminca, mai precis 17 august, am dat curs invitatiei unuia dintre cei au finantat visul, dar de pe urma caruia relatia umana infiripata a contat in plus fata de output-ul inregistrat intr-un singur sens la un moment dat si anume de a escalada la propriu unul dintre intortocheatii colosi rutieri ai tarii: Transfagarasanul. Si nu oricum, ci pe bicicleta !!! Teoretic cel putin si practic dupa cum veti vedea in continuare pentru unii, pentru mine ... mai putin.
Gazda: Dl Marian Zgondea. Complice: Dl Victor, cumnatul dansului. Participant: hop si eu, coach.

Astfel s-a format ad hoc o echipa de temerari ce dis de dimineata s-au intalnit la adresa stabilita si au rezolvat rapid primele sarcini: bicicletele, caschetele si cam tot ce se putea colectiona repejor si au fost urcate in mijlocul de transport numarul unu, un Ford Transit alb, caci cel de al doilea a fost o motocicleta proprietate personala condusa cu destula pricepere de dl Victor. Cum dorinta dumnealor pe toata durata maratonului excursionistic a fost renuntarea urgenta la apelativul Dl., lucru nereusit de altfel in nici un moment, am decis ca in acest remember excursionist sa o fac, astfel ca vor disparea diplomatiile.

Ordonati si cu tel bine definit am dat goana pe autostrada Bucuresti-Pitesti cu oprire la OMV-ul de la km 41, apoi tranzit prin Curtea de Arges, Barajul Vidraru si first stop la Cabana Capra situata un pic mai sus decat inceputul incolacelii montane numite si Transfagarasan, cam la altitudinea de 1850 ( sau mai mult ) de metri.
O scurta sedinta de dezamortire a fost inceputa, mai ales pentru Victor care a rezistat eroic gropilor abundente implantate migalos in asfaltul mioritic pe toata distanta de la Curtea de Arges si pana la Cabana Capra si apoi o revizie necesara a echipamentului dublata de aducerea la cunostinta a normelor de securitate in trafic si securitate personala predate minutios de Marian ne-au adus la momentul adevarului: urcusul.

Urmatoarele zeci de minute ce au urmat pot fi redate migalos doar prin secevente vizuale de o raritate incredibila si spun asta deoarece eu personal am avut si timpul sa mai arunc un ochi in stanga si in dreapta in pauzele lungi si dese ce au intervenit oarecum obligatoriu in cursa mea. Trebuie sa remarc ca Marian a reusit sa urce pe bicicleta tot drumul, iar Victor a mai mers si pe jos ... oricum infinit de putin fata de mine care a cam lalait-o mai mult ... pe jos. Ma mandresc insa in fata dvoastra si spun ca intr-un final am fost cu bicicleta, dar recunosc ca am impins la ea destul de mult. Astea fiind zise, felicit concurentii in ordinea sosirii si pe mine ca am participat, nu? Si va invit sa aruncati cu privirea pe ceva poze:

Si ceva natura totusi :

Minunata aventura avea sa isi gaseasca finalul primei etape undeva in punctul maxim al Transfagarasanului si anume platoul ce ascunde Balea Lac, nu inainte de a parcurge un tunel lung de 800 de metri unde bezna combinata cu frigul taios m-au cam trezit serios la realitate, nu de alta dar ramasesem in coada echipei pentru ca doar doi dintre noi aveam beculete reflectorizante la biciclete si astfel al treilea a trebuit sa stea la mijloc. Odata ajunsi am decis sa mancam ceva, dar ... Romanie draga, pacat de ca esti locuita de oameni. Peisajele vazute mai sus au suportat si o alta fateta a realitatii existente: gunoiul omniprezent, degradarea naturii si plouarea fonica cu manele, lucruri ce sunt adanc inradacinate, se pare, in cultura si mentalitatea noastra. Agitatia de la Balea Lac a lasat o urma de dezamagire pentru noi numiti si turisti ce cautam liniste si imi exprim sincer parerea de rau ca este aproape imposibil sa cred ca nu putem schimba ceva din modalitatea de a respecta natura.

Stanga imprejur si returul avea sa inceapa lin prin acelasi tunel strapuns in sens invers, tunel cicatrizat de claxoanele infernale ale baietasilor amerindieni calare pe rablele motorizate intr-un loc in care un simplu desen afisat la intrare semnifica simplu: Claxonatul Interzis. Splendoarea sarpelui gigantic avea sa fie creionata inaintea noastra si ultima etapa isi deschidea portile. 50 km la ora prinsi pe culmile muntelui, frane, curbe au fost succesiuni de trairi ce au descarcat placere, teama, bucurie, adrenalina ... intr-un cuvant, o stare de bine. Aerul rece si curat a umplut plamanii schiloditi de pulberea otravitoare a betonului bucurestean si parca, totul, privit acum de jos din punctul de unde cu ceva timp in urma parea atat de trufas devenise ... atat de mic. Nimic nu este imposibil atata timp cat mintea umana depaseste barierele fizice. Frumos, atat de frumos !
In drumul spre casa am oprit sa vizitam o cetate, de data asta doar eu si Marian, Victor preferand sa isi continue drumul spre casa cu motocicleta. Cetatea Poenari avea sa devina urmatorul obiectiv, o cetate ce privita de jos parea ca putea fi atinsa cu mana. 1480 de scari, 15-20 de minute de urcat in zig-zag alert aveau insa sa demonstreze contrariul, dar totul a meritat, desi odata ajunsi inapoi la masina picioarele tremurau vizibil. Istoria spune ca turnul principal a fost construit de cavalerii teutoni, ulterior Vlad Tepes reusind sa finalizeze constructia cu ajutorul boierilor ce il tradasere care in schimbul vietii au fost obligati sa construiasca aceasta cetate. Peisaje de asemenea fantastice au fost inglobate de ochiul flamand al turistului cautator de nou ... dar totul avea sa aiba si un sfarsit.

Natura si frumusetile ei te invata, daca ai puterea si rabdarea sa asculti, ca valorile sunt altele. Sau macar pot exista si alte valori. Daca vrei.
A urca cu bicicleta sau pe jos este fara doar si poate mai greu decat a da frau liber cailor putere si imbiati de muzica care mai de care, dar nimic nu suporta comparatie. As incerca sa schimb mentalitatea celor din jur, dar mai mult de atat nu pot face.
A face un gratar si arunca resturile pe unde apuci, a merge cu masina si a arunca mizeria in plina natura, a da drumul la muzica in oaze de liniste, a strica constient tot ceea ce reprezinta valoare si istorie ... ei bine, asta e ceea ce suntem ca natie.
Privit de jos Transfagarasanul este catalogat urias. Privit de sus pare o jucarie. L-am urcat cu greu. Si l-am cobarat atat de usor. Cand am plecat am spus ca va fi greu. Cand m-am intors imi doream sa nu se sfarsit. O ultima privire spre varf si deja totul era istorie. Frumos.
Muncesti o viata de om si ajungi sus acolo unde ti-ai propus. Si constati ca e timpul sa cobori. De cele mai multe ori impins de ceilalti. Uneori de nevoie. Rar insa ca asa e decizia ta.
A meritat toata munca? Nu stiu cum e pentru altii, dar pentru mine ce am decis sa cobor constient ... totul a meritat. Zeci de minute de munca asiduua ... pentru cateva minute de glorie.
Am inceput articolul cu trecutul. Am continuat cu una din realizarile vietii. Si am terminat cu invataminte.
PS: acest post a fost inceput vineri 22 august, dar terminat in dimineata zilei de 26 august.

Winds of change ...

Aeroportul Henri Coanda nu mi-a spus niciodata nimic deosebit ori de cate ori am trecut sa il salut, fie ca am fost in trecere, fie ca am decolat de pe el, fie ca am aterizat pe el; doar o halta inerenta desenata cu incapatanare pe pasaportul personal. Parca nimic mai mult.
Dis de dimineata insa ... conglomeratul de caramizi, vamesi, legi internationale, agentii de voiaj, calatori, avioane, masinute, taxi-uri aveau sa constituie un episod afectiv extrem de puternic ce si-a imprimat adanc amprenta in softul si asa schilodit.
Oana Oprea, un "pitic" rebel ce va ramane asa indiferent de ceea ce timpul va aduce, a plecat intr-un final spre colegiul american ales cu ceva timp in urma pentru a isi urma drumul ales in viata. Nimic deosebit cu atat mai mult cu cat in anumite momente am incercat sa sprijin aceasta initiativa cu mijloacele avute la dispozitie, dar parca totul l-as fi sters cu buretele in acele secunde. Greutatea afectiva aferenta fiecarei secunde petrecute in aeroport raman momente ... atat de greu de uitat.
"Va multumesc" si totul s-a terminat in secunda in care zborul de Frankfurt avea sa isi anunte decolarea. Atatea momente avea sa isi gaseasca sfarsitul in fata unei linii galbene. Atatea minute petrecute impreuna in ultimii ani aveau sa fie infiletate scurt si predate trecutului impasibil. Extrem de simplu am acceptat ca timpul sa isi faca jocul si sa termine ceea ce incepea la intrarea terenului unu de la Olimpia cu aproape patru ani in urma. Dar oare ce poti face? Cred ca nimic ...
Trecutul ramane asa cum a fost, cu bune si cu rele ....
Zambesc cand ma gandesc ca in urma cu ceva zile m-am intalnit cu ea si timp de cateva ore am vorbit ... atat de multe. Tenis, turnee, baieti, certuri, rezultate, alergat dupa trenuri, discutii ... Ea ma intreba cum a fost, eu ii spuneam impasibil ce credeam. Ea ma intreba cum va fi, eu ii raspundeam la fel. Si tot asa ... pana cand s-a facut tarziu si am constat ca nu e de bine ... totul are si un sfarsit. Pentru cateva zeci de secunde tacerea a fost atat ... taioasa. "In iulie ma primiti la antrenament?" ... si totul a fost spart. "Daaa!!!"
Un copil minunat ce a reusit sa isi impuna punctul de vedere atunci cand a avut unul, un sportiv ce a luptat impotriva atator conditii nefavorabile, dar care poate putea mai mult ... daca si ea reusea sa treaca peste anumite momente. Off ... ce ciudata e viata uneori!
Ultimele zile au fost destul de incarcate cu atat mai mult cu cat s-au intamplat atat de multe intr-un interval atat scurt si poate fiecare are o limita pana la care poate lupta sa devina constructiv. Aveam, personal, o dilema vis-a-vis de trecut si de modalitatea in care am reusit sa inteleg sa sprijin educational si sa protejez cu orice pret sportivii la care am tinut mai mult decat la doar niste sportivi. "Chiar daca ati fost asa restrictiv ... mi-ati facut mult mai bine", "Daca nu erati dv nu eram niciodata ordonata" ... astfel chiar daca am fost perceput ca si ciudat in anumite momente stiu in adancul inimii ca am procedat bine. Cei ce au simtit pe propria piele atunci pot sti ca au fost mai mult decat sportivi pentru un ... coach.
Iti multumesc si eu Oana!
Winds of change si totul capata accent upgrade ...
Daca voi putea :)
Cu drag,

Madrid 2009 ...

... si legatura cu Romania.
Ion Tiriac va finaliza in anul 2009 la Madrid un concept-proiect unicat elaborat de arhitectul care a construit si Centrul Pompidou din Paris, Dominique Perrault, spaniolii numind deja acest viitor gigant "Casa magica”. Este vorba despre un complex polivalent ce va include o arena de 20.000 de locuri, cu acoperis retractabil, dar si alte trei arene cu 14.000, 4.000 si, respectiv, 2.000 de locuri. Alte sase terenuri acoperite de 1.000 de locuri isi vor astepta curand spectatorii. Vor exista insa si 16 terenuri descoperite. E gandita ca 250 de zile pe an sa poata gazdui spectacole sau manifestari sportive, astfel incat sa-si dovedeasca utilitatea. Ea va putea organiza si meciuri de hochei pe gheata, dar si meciuri de handbal, baschet, volei, gale de box si multe altele. "Pentru nasterea acestui proiect am facut un excelent contract cu primaria din Madrid, care a dat dovada nu doar de seriozitate, dar si de o rapiditate iesita din comun. Intregul proiect va costa 200-250 de milioane de euro. De la 1 ianuarie 2009, când e prevazuta finalizarea complexului, aici va avea loc Mastersul Madridului, evenimentul social primordial al capitalei Spaniei", a declarat la vremea respectiva omul de afaceri roman. Anul nu e ales întâmplator, fiindca tot atunci se schimba si datele din calendarul ATP.
Chiar daca Madrid-ul se bucura de atentia unuia dintre cei mai influenti oameni ai momentului in lume, iar Bucurestiul ramane cuminte in bancuta pana vom invata si noi romanii sa creeam sistemul care sa atraga milioanele de euro necesare palparii reale a unui astfel de bussiness ... legatura dintre Madrid si Romania e clara: Ion Tiriac. Nu blamez ceea ce se intampla, nu aduc ocara pentru decizia luata, dar mie unul imi e ciuda.
In toi este Olimpiada de la Beijing cu un aur deja din prima zi la judo, un sport despre care am aflat ulterior ca la nivel de federatie sportiva nationala avem doar cateva sute de sportivi legitimati!!!! Stam atenti la TV sa vedem poate intr-un alt sport un metal va reveni si noua, dar de fiecare data mie cel putin imi vine in minte urmatorul articol acordat de acelasi Ion Tiriac: ''Nu cred ca se vor putea egala rezultatele delegatiei Romaniei la olimpiadele de la Sydney si Atena. Este vina noastra ca nu am semanat''. Intrebat cate medalii poate obtine Romania la JO Beijing, Ion Tiriac a raspuns: ''Eu nu sunt contabil. Sper sa putem iesi cu capul sus din aceasta olimpiada. Trebuie in primul rand sa semanam si putem vorbi despre medalii peste vreo 12 ani''.

Care semanat? Vorbim de agricultura get-beget asa cum comunsimul a invatat pe taranul roman sau de proiecte tip Madrid care semanate in tarana bucuresteana sau molozul luat de ape din Transilvania sau Moldova ar aduce zambetul pe sportivul roman sa poata spera ca peste 12 ani rasplata muncii ar putea avea miros de drapel multicolor.
Semanam sau nu dle Tiriac? Ca daca ar depinde de mine raspunsul ar fi unul singur ...
Dar exista totusi si o umbra de echivalare pe undeva a eforturilor domniei sale. O barfa cu iz de realitate in proportie marita spune ca Madridul va acorda un WC pe tabloul principal unui junior roman sau tanara speranta romaneasca ... Coach's Corner nu da si numele celor vizati, dar are propriul simt despre cine va trage lozul castigator. Vom vedea daca am avut si dreptate ...
Sprijinul acordat tenisului romanesc de catre Ion Tiriac este urias, chiar daca unii mai arunca cate o ghiulea parfumata cu rol de a namoli, iar ceea ce a realizat cu greu putea obtine cineva la nivelul in care Romania se afla. Dar imi este atat de ciuda ca totusi sistemul a ramas la fel in mare parte, iar ceea ce Madrid-ul are sincer cred ca Timisoara, Aradul, Bucurestiul, Iasiul etc ... ar merita sa viseze macar ...
Si legatura cu acest frumos vis ar putea fi totusi ... un om ca el ...
Cu drag,

Aur pentru Romania in 80 de secunde

Judoka Alina Dumitru a cucerit aurul olimpic la Beijing la categoria 48 de kg in 80 de secunde de lupta contra cubaneza Yanet Bermoy, cea care a invins-o in 2005 pe Alina la Campionatul Mondial. Judokana noastra a invins prin ippon, dupa ce inainte cu cateva secunde o mai pusese o data la pamant. Alina castiga in acest fel prima medalie pentru Romania la Olimpiada de la Beijing!
Cel mai important moment s-a intamplat in semifinalele competitiei unde Alina a invins-o pe Ryoko Tani pentru prima oara in cariera asigurandu-si astfel calificarea in finala! Au fost cele mai lungi 4 minute si jumatate! Ambele combatante au inceput precaut partida. Dupa 2 minute, au fost penalizate pentru stilul defensiv pe care il practicau. Dupa inca un minut, a fost penalizata doar Alina, insa arbitrii asistenti au fost vigilenti si au penalizat-o si pe Tani! A venit finalul cand Ryoko a fost penalizata de arbitri iar Alina a rezistat eroic in fata japonezei, care a castigat ultimele doua medalii de aur la Olimipada de la Atena si de la Sidney!
Coach's Corner urmareste de aproape performerii sportului romanesc si felicita extraordinara performanta romaneasca!
Bravo Alina,
Bravo tuturor ce alcatuiesc echipa ei,
Bravo celor ce o sprijina ...
Bravoooo Romania!

Fara cuvinte ...

7.08.2008 , Olimpia Tennis Blogs ...
..."Dat fiind faptul ca blogul are ca tema principala tenisul si mondenitatile din lumea tenisului iar activitatile mele din ultimul an au o vaga legatura cu acest sport nu ma simt in masura sa vorbesc despre asta. Pot insa spune cateva cuvinte despre clubul Olimpia. Este foarte trist pentru mine cand ma gandesc ca peste cateva zile voi parasi acest loc pe care il consider ca o a doua casa. Timp de patru ani am fost primita cu bratele deschise, mi s-au acceptat capriciile (mai mult sau mai putin). Este locul unde mi-am format o educatie, mi s-a deschis drumul in viata. Pentru toate acestea, sincere multumiri si respect deplin. Si totusi cand amintesc de clubul Olimpia il asociez cu un personaj complex ”The coach” :)) caruia tin sa-i multumesc in primul rand pentru ca m-a acceptat in echipa lui, pentru ca desi eram un copil m-a considerat intotdeauna matura sa pot intelege realitatea, pentru ca a avut rabdare cu mine, ca a incercat din rasputeri sa scoata ce e mai bun in mine si sa-mi amelioreze defectele, pentru ca atunci cand a putut a fost langa mine atat in momentele frumoase cat si in cele grele (multe la numar din pacate…desi tenisul, din punctul meu de vedere este unul dintre cele mai frumoase sporturi, este foarte frustrant:))) si lista poate continua. Multumesc coach!"...

Un pasaj citit cu cateva zeci de minute in urma pe pagina de blog a jucatorilor de la Olimpia si pe care il regasiti complet acolo. Ii apartine sportivei Oana Oprea, un copil ce a pasit demult pe poarta Olimpiei Bucuresti si s-a incapatanat sa ramana atasata de cele doua terenuri si de oamenii locului.
Peste cateva zile v-a pleca la colegiu in America, insa nazdravaniile ei raman sculptate acolo unde le sunt locul.
Nu am cuvinte sa pot scrie mai mult despre persoana Oana si mai ales sportiva Oana ... dar asemeni celor ce au insemnat mai mult decat sportivi in toti acesti ani in care am impartit atatea camere de hotel si terenuri straine ii spun si ei ca ma bucur ca am reusit sa o pot sprijini, sa pot participa la educatia ei continua si sa raman aproape ori de cate ori a cerut-o.
O singura data pot spune ca am gresit si imi cer scuze si acum, dar am vrut doar binele ei la momentul respectiv!
Multumesc Oana,
Cu drag,

Greu, dar sigur ...

... cu fiecare teapa poti contribui decisiv la formarea unui sportiv.
Si plecam tiptil de la sistem. Cel cu punga de impartit imparte aleatoriu dupa regula de trei simpla: trei lui si una mie si te trezesti ca in gradina esti mai sarac decat ai fi crezut in timp ce sefu e din ce in ce mai prosper. Care sefu nene? Avem sef in sectorul bugetar? Numarul e singura diferenta din pacate: nu e unul, sunt mai multi ...
Trecem ca TGV-ul prin problema si coboram rapid la mijloace existentiale comune de supravietuire in randul mojicilor. Comuniunea sportiv-antrenor in tenis este intretinta de un guru care suporta spiritual chletuielile de cuplaj informational pana in momentul in care o cometa loveste scafarlia atot-tepuitoare si declanseaza ancestral procedul numit teapa.
Continuam pelerinajul schilodit de frustrari prostesti si ajungem sa servim masa, ca toti oamenii care au necesitati zilnice. Nenica, intoarcem capul si parca nimeni nu vine sa ne serveasca, apoi constatam ca chiar chelnerul suntem noi din moment ce fata de masa seamana izbitor de mult cu ce am cumparat pentru uz personal nu de mult dintr-un magazin universal gen supermarket si intr-un final adormim cu matele chiorlaind de foame. Teapa frate, ce vrei ...
Am plecat de la sistem si am ajuns la nevoi zilnice, un drum inerent aparut in cotidianul soparlelor umane. Antrenorii gresesc cu multe, sportivii gresesc cu multe, dar amandoi au dreptul la drepturi. Cand stabilesti ceva indeplineste, cand nu iti mai convine opreste, dar gandeste ca in urma ta trebuie sa lasi curatenie.
Nu da teapa frate ca deschizi un lant care undeva, pe cineva, va rani. Asta doresti?
O cumpana a trecut cu cateva ore in urma, iar viitorul va decide rostul ei. Odata cu ea si felul de a pune problema, de a spune ceea ce doare. Direct. Simplu. In fata. Sau pe blog.
Am ezitat sa o fac acum ceva zile din mai multe motive, dar mai jos aveti un articol: "Tepari si tepuiti" in care lipsesc numele. Va spun eu: Tepuiti - Oni si o mica parte Ovi, Tepar - DL Coman, tatal sportivului Robert Coman.
Suport consecintele a ceea ce va urma, dar ajunge parca cu asa ceva ...
Cu drag,

Tepari si tepuiti

N-am mai scris de mult,era si nefiresc sa-i intrerup foiletonul din Austria,lui Ovidiu,dar acum,am furnicaturi in buricele degetelor si asa ca....
Vineri,am avut doua momente neplacute,care mi-au reamintit experiente extrem de pagubitoare si de nefavorabile,de anul trecut si chiar de anul acesta.Cum eram extrem de conectat,la ceea ce i se intampla unui bun prieten,incercand sa-l ajut,atat cat puteam,si sa-l fac si pe el sa simta ca pot exista minuni,si ca "niciodata,sa nu spui niciodata",am vrut sa trec peste,si sa le tin in mine.Insa,asta seara,cand am aflat,ca greul a trecut (urmeaza ffff greul )si ca am reusit sa contribui cu foarte putin,la refacerea unui binom in care cred cu tarie,m-am relaxat si imi era chiar bine,insa la marginea terenului unde imi terminam antrenamentul,am vazut o a treia persoana,din aceeasi categorie cu cele de vineri,si paharul a dat pe dinafara.
Concret,unul din domnitorii renumiti ai Tarii Romanesti,Vlad Tepes a ramas in istorie pentru metoda sa de a pedepsi hotiile si faradelegile vremii.Paradoxal,imediat dupa Decembrie '89,cei care faceau tot felul de inginerii, hotii,ilegalitati au fost numiti "tepari ",ei dadeau "tunuri" sau "tepe" depinde de ordinul de marime al magariei comise.Statul de drept,justitia,cadrul legislativ fiind incipient,in organizare,a condus la extrem de multe astfel de "tepe " date de catre istetii patroni.Unii dintre ei,probabil au ramas cu aceste metehne si cu nostalgia,si cum acum e mai greu sa le mai comita in relatiile de afaceri, au gasit un debuseu.Mai pot face asa ceva,in mica noastra lume,a tenisului romanesc,unde nu exista contracte,nu exista cadru legalizat,nu exista penalizari.Si atunci,hai sa-i ardem pe antrenori,ca "ce mama dracu',sunt la cheremul nostru,daca i-am angajat".Si asa,unii tatici isi permit sa nu respecte ceea ce au convenit,sa nu plateasca serviciile prestate de catre cei care la inceput erau apreciati si respectati,dar la sfarsitul colaborarii,devin plini numai de defecte. De ce pot sa se comporte asa si chiar sa nu aiba in nici un fel de suferit?In primul rand,pentru ca breasla antrenorilor nu e unita,ci extrem de divizata si pe asta mizeaza acesti "tepari ",ca l-a mai facut azi pe unul,dar maine se duce la altul,care de abea asteapta sa mai aiba un elev,cu un tata cu bani,si care ,naiv,crede ca lui nu i se poate intampla,ce a patit anteriorul antrenor.Si uite asa,cum in Bucuresti sunt multi antrenori,pana facem intreg turul,poate sportivul sa ajunga si la veterani,iar taticul isi mai ia o masina noua,sau construieste ceva si cu banii datorati catorva fraieri,pe care considera firesc sa nu le achite ceea ce le datorau.
Solutia ar fi simpla,sa se faca si aici o lista neagra a rai-platnicilor,a teparilor,asa cum exista la Registrul Comertului,a firmelor cu incidente bancare,cu probleme,a firmelor fantoma.Si atunci,stiind si avand incredere ca ce spune unul sau altul dintre cei pagubiti,este adevarat,acei tatici mult prea ocupati cu afacerile si care uita sa-si achite datoriile,ar fi refuzati de toata tagma antrenorilor si poate atunci de rusine si nemai avand solutii ar deveni si ei oameni.Insa,sunt sceptic,de fapt sunt un idealist incorigibil,ca e posibil asa ceva.
Nu-mi ramane altceva,sa spun in incheire,decat :
"Unde esti,tu,Tepes Doamne...."

Prostia si masteranzii ...

Am fost atentionat la modul constructiv ca scriu ... cam mult. Cel putin frate-miu adoarme, un lucru obisnuit la el de altfel, dar majoritatea celorlalti citesc si ei si trimit feedback sa scurtez uneori calupul de intentii transcrise real si pe hartie. Un semnal de schimbare ... o sa incerc, dar nu promit :)
Cum e sa fii campion european? Maine o sa aflu si eu mai multe de la Ema care a avut o scurta perioada de refacere, dar asa cum am simtit-o pe drumul de intoarcere de saptamana trecuta cred ca este un sentiment placut.
Cum e sa fii antrenor de campion european? O sa ii intreb si eu pe aialalti cum o fi, ca gura sloboda ce stie multe a inceput sa emita pe frecvente fatise tot felul de gunoaie audibile ce imi provoaca gadilaturi verbale abundente ce risca sa se reverse in stil flux-reflux extrem de zgomotos.
Ce e greu de digerat este ca atunci cand nu stii miezul problemei e bine sa iti tii maximele ascunse si sa incerci macar sa egalezi performanta. Daca poti. Daca nu ...
Trecem peste ... ca ardelenii.
Pentru a raspunde totusi intr-un fel spun ca este cel putin eu am realizat tarziu ca s-a realizat o performanta, eu personal considerand normal a castiga maximul atunci cand participi, iar la felul in care a inteles sa joace Ema, surpriza creata, zic eu, tine de normalitate. Mai mult, eu gasisem imediat o hartiuta cu ce aveam de lucrat in continuare si mai putin o hartiuta in care eram exaltat de mireasma titlului. Bravo Ema, macar acum sa spun si eu, ca probabil te-am zapacit cu "to do-urile" de viitor. Iar asta o dedic antrenorilor adevarati care cu siguranta stiu ce inseamna sa pregatesti ... altceva in afara de referatul de premierii :))))))
Exista de ceva vreme masterate peste masterate. Eu sincer m-am hotarat sa recurg si eu la un asemenea procedeu postuniversitar si voi incepe cu unul de management in sport, poate intr-o zi voi avea cunostintele si diplomele necesare sa conduc vreo structura sportiva. Nu de alta, dar cum nu imi plac mincinosii, lingusitorii, lenesii, atotcunoscatorii, smecherii .... si tot ce poate deriva din aceasta familie lexicala, as avea o sansa uriasa de a aduce un iz de usturoi ce poate va schimba ceva. Dar stai, ca cineva sufla din sala:"Mosule, relatii ai?" Hopaaa .....
Ca tot vorbim de masterate, cum se numeste cel ce termina asa ceva? Masterand sau Maester? Ca in tenisul romanesc s-au cam inmultit Maesterii si nu inteleg daca este una mare deviere de la radacina de baza "master" sau sunt titluri castigate pe cont propriu fara examen. Ca se cam merge pe titlul de Maester care dirijeaza talente catre tot felul de mici intreprinzatori numiti antrenori in plina afirmare si nu inteleg unde se dicteaza un astfel de curriculum universitar ca "bastan" as vrea si eu oleaca sa fiu. Ma ajuta cineva cu informatia asta?
Si ca tot ar trebui sa inchei. Solicit MEC via ANS sau macar un FRT sa se introduca la jurnalistica un curs de 1 pagina in care sa li se prezinte prostia si consecintele ei. Daca s-ar putea face un master, ar fi minunat, dar stiu ca este greu ... Cum poti veni sa ceri interviuri la sportivi ce se identifica cu valoare pregatiti ca niste neica nimeni si incep sa vorbeasca numai si numai prostii? Nu am exemple mici care sa incapa in aceste posturi, dar eu personal cand o sa mai asist la un astfel de moment penibil o sa imi incarc putenic gusa cu saliva si o sa o dirijez eficient catre exit... imi cer scuze daca sunt asa, dar NU E NORMAL. Sau e normal ca sa stam sa asistam cum o ciocofleandra de 23 de ani inarmata cu un bat gen vata de zahar intinde instrumentu' inainte vanjos si deschide gurita de aur intreband:"Cum e sa nu fii la Olimpiada?" Bai tata, balene ucigase si astfel de insecte zgomotoase nu avem nevoie dupa antrenamente unde o parte din viata se scurge constant ...
Cu drag,