Scurtaturile in tenis …

Exista oare asa ceva? Exista drumuri de urmat care pot deveni mai scurte si in acelasi timp eficiente pentru un sportiv? Realitatea statistica spune ca da. Oare insa realitatea fiziologica e de aceeasi parere?
In tenis metoda Wild Card-ului e primul AS din maneca. Prima scurtatura ce poate deveni repede rampa de lansare. Se sar cateva trepte importante, sportivul joaca cot la cot cateva luni din postura de outsider contra varsta si experienta si uite asa inainteaza galopant in clasament.
Metoda turneelor de punct. Departe de casa, la varste fragede, dar la categorii inaintate. Al doilea AS din maneca. Se cauta turnee destul de slabute, in locuri inaccesibile ca si raport costuri-eficienta, sportivul aduna puncte si urca de asemenea in clasament.
Metoda calificarilor in dauna tabloului principal. Turnee mari in dauna turneelor mici, risc impotriva siguranta. Se cauta in special tragerea lozului cel mare sau “saptamana norocoasa”. Al treilea AS.
Cu ce inchidem careul? Cu AS-ul de trefla, ala baban, cautat de toti, dar avut doar de cei ce il au. Meciul trucat sau blatul pe romaneste. Si cu asta nu te pui, e singurul care merge la sigur.
Mai sunt scurtaturi? Cu siguranta da.
Suntem impotriva lor? Cu siguranta nu. Cu exceptia ultimului AS, cel putin dpdv personal, pe care il interzic, indiferent de situatie.
Ce sunt insa scurtaturile? Sunt doar niste parametrii cunoscuti pentru cei ce au trecut deja prin vartej, dar inca trasee inaccesibile celor ce vor trece prin circuit. Sunt repere viabile ce pot simplifica drumul, un fel de GPS updadat la zi, gata de urmat, valabil insa nu pentru toti, ci adaptat la individ. Pentru unii merge, pentru unii nu.
Fiecare sportiv mondial de elita a folosit fara doar si poate aceste scurtaturi. Dar ei sunt doar 100 in prima 100. Daca am urma GPS-ul updadat ar trebui sa gasim noi si noi scurtaturi spre scaunul de langa Nadal sau Federer. Dar din pacate la un moment dat se infunda totul. Ramai de multe ori pe dinafara si te intrebi de ce.
Incepi sa simti atunci cum bariera statistica se bate cap in cap cu cea fiziologica, apoi cu cea neuro-musculara, apoi cu cea mentala, apoi cu atat de multe alte bariere ce incep sa cada de niciunde. Nu-ti vine a crede, dar totusi exista o explicatie: ai ales calea cea usoara ignorand calea cea grea, ai ales scurtatura ingnorand drumul cel anevoios.
Pentru a putea folosi scurtaturile, trebuie sa incerci drumul. E important sa simti pe propria piele unde urmeaza sa ajungi si apoi atunci poti folosi si ajutorul ambalat undeva pe marginea drumului. Un drum clar, fie el si mai greu, scurtat din cand in cand cu cate o scurtatura te poate duce la destinatie. Nu e obligatoriu, dar ai cea mai mare sansa de reusita cu risc redus. Fie el de accidentare, fie el de stress, fie el de orice fel.
Sigur ca se poate si invers, iar majoritatea asa o si fac. Ajung insa din nou la drum ( la un moment dat ) si nu pot se pot incadra nici macar pe prima banda, pentru ca e nevoie de un pic demaraj. Lucru pe care nu il mai poti face pentru ca ti-ai folosit deja energiile pe drumuri laturalnice pierzand ritmul de pe drumul cel greu. Daca ne uitam la exceptii si le consolidam in regula, facem o greseala mare. Caci foarte rar se naste un talent ca Federer. Restul au imbinat drumul cu scurtatura, ceea ce poate fi si verificat, mai nou, prin atatea modalitati.
Indiferent de ce alege, pana la urma se ajunge in acelasi punct. Daca muncesti inteligent. Singura dilema e legata de timp: cat de repede ajungi acolo. Si daca tot ii spune scurtatura, prin definitie se subintelege ca asa e cel mai repede. Dar oare si cel mai bine?
Indiferent ca vorbim de drum sau scurtatura, amandoua au generat exemple de sportivi care au reusit sau nu. Ciudat e insa ca ne raportam mereu la singular sperand ca vom fi unul dintre ei, dar atat de rar si la plural, acolo unde realitatea umana bate realitatea statistica. Nu exista scurtaturi decat atunci cand exista drumuri … dar poate ca intai a fost scurtatura si apoi drumul. Dar de ce nu, exista si astfel de cazuri.
PS: cu totii cautam calea cea mai usoara pentru a reusi. Dar ea nu exista. Doar calea cea grea. Pentru un rezultat cu greutate trebuie o pregatire cu greutate pe un drum cu o singura prioritate. A scurta poate fi o solutie, dar nu si o noua revolutie ...
Cu drag,

Privirea ...

Incepe meciul. Pe teren sportivul are meciul lui. Pe margine antrenorul are meciul lui. Doua meciuri disputate simultan ce converg spre un singur meci ce conteaza pentru o parte implicata activ. Arbitrul are si el meciul lui. Directorul de turneu are si el meciul lui. Si bineinteles ca adversarul are si el meciul lui. Aparent un singur meci pe puncte devine punct de interes maxim pentru mai mult de doi sportivi.
Traiesti concomitent pe doua planuri de pe margine in fiecare secunda a meciului, un plan al celui ce asimileaza informatiile nevazute de sportiv si un plan al sportivului incarnat din teren efectiv pe margine. Simti la intensitate maxima cum duci doua forte intense odata, analizand la milisecunda ceea ce poate va face adversarul si ceea ce poate va face propriul sportiv. Ignori prezentul imediat, iar trecutul nici nu a existat. Pe langa i-ei in calcul conditiile de joc, vantul, spectatorii, copii de mingii, arbitri. Le asezi intr-o ordine aparent logica si esti gata de joc cand … privirea te cauta. Din teren, dar si viceversa.
Ea strabate repede distanta si cere imediat acel ceva. Ochii se intalnesc si cauta cu disperare uneori sau de control alteori ceea ce are nevoie pentru a se incarca. Privirea din teren stie ce are de facut, dar cauta de fiecare data sprijinul sau confirmarea pentru ce a fost, dar mai ales pentru ce va fi. De foarte multe ori transmiti repede un cuvant cheie , dar nu e suficient.
Poate e ciudat, dar barometrul increderii dintre antrenor-sportiv-rezultat final se consuma in aceste secvente. Sportivul simte ceea ce simti de pe margine, asa cum cel de pe margine simte ceea ce e in teren. In fiecare moment antrenorul analizeaza sportivul ca si atitudine, dar incredibil cum si viceversa lucrurile se intampla exact la fel.
Mingiile zboara, scorul curge, insa privirea te cauta mereu. Nu poti scapa de ea, asa cum nici macar nu trebuie sa iti imaginezi vreodata ca a scapa de ea este o solutie. Trebuie sa returnezi ceea ce vrei sa spui de pe margine exact asa cum cel din teren o vrea. Si nu cum vrei de pe margine sa fie. Pentru ca astfel timpul de decodare e practic nul. Se intampla uneori sa spui ceva in sprijinul sportivului dublat de mimica, dar el nu intelege. Si atunci incep frustrarile incat iti doresti sa nu fi spus nimic. Uneori o spui intr-un fel, sportivul nu crede ca e asa si incepe sa te blameze pentru un verdict eronat. Niciodata insa nu iti va spune ca ai spus bine. Asta o deduci dupa cand vezi pumnul strans pe teren.
Ce nu poate fi niciodata supus indoielii? Acel momentum al schimbarii de privelisti. El este ori pozitiv, ori negativ. Iar asta nu vei afla niciodata ca antrenor, pentru ca sportivul o simte pe moment si reactioneaza asisderea influentat de ceea ce primeste, niciodata constientizandu-l atunci pe loc. Poate pe viitor daca are capacitatea sa deruleze filmul meciului.
Pentru antrenor insa totul devine o enigma ce poate schimba ceea ce vede. Si asta presupune sa traiasca permanent pe cel putin doua planuri paralele, sa analizeze la modul general ceea ce vede si nu impulsionat de situatie, sa caute explicatii repede si mereu sa creada ca exista cel putin o solutie.
Imediat te cauta privirea … si imediat ceea ce cauta ea trebuia sa si primeasca. Caci d-asta esti coach :)
PS: meciul se termina. Privirea te cauta inca o data. E timpul sa mai dai inca o data ceea ce cere, chiar daca uneori nu asta si simti. Important e sa ii asiguri spatele sportivului, caci dupa cateva ore vine ea si sedinta post-meci unde lucrurile pot fi spuse. Dar nu si atunci. Pentru ca privirea cauta sprijin. Si asta ii vei si da.
Cu drag,

Regina castiga balul

Ruxandra Dragomir este presedintele Federatiei Romane de Tenis, un titlu castigat dupa un turneu atipic si cu atat de multe subterfugiuri. Ma opresc la a spune ca munca e rasplatita din plin, cateodata, pana si in Romania, din punct de vedere personal considerand ca Sanda a fost singura ce si-a pregatit campania, a investit in ea si a dus-o pana la capat crezand ca se poate si cu onestitate sau cel putin fara jocuri de culise. Iar pentru asta felicitari.
Sunt si altele ce inclina balanta nefavorabil, dar fiecare avem si bune si rele. Sper insa ca intr-un viitor sa pot sa le clarific, dar in acelasi timp sper sa nu primesc razbunare, ci combativitate, daca se poate constructiva.
Scriam cu ceva vreme in urma ca daca Obama e primul presedinte de culoare al USA, nu vad de ce nu ar fi posibila si o femeie la Casa Alba a tenisului romanesc ... lumea are nevoie de schimbare radicala si in situatii de criza se aleg, iata, solutii de criza. Nu pot spune ca am fost pro sau contra Sanda, asa cum inca o data returnez simplu la afirmatiile celor ce, din pura speculatie sau nu, au asociat persoana mea cu vreun candidat. Mi-am exprimat opiniile de fiecare data, creionand critic unele lucruri asa cum eu am avut ocazia sa le vad sau simt, dar si in acest moment raspunsul e acelasi la intrebarea: Eu cu cine votez? Sunt in Germania la turnee cu sportivii, dar inainte de a pleca am fost intrebat cele de mai sus. Chiar nu aveam raspuns, pentru mine niciunul dintre candidati nereusind sa influenteze cumva raspunsul ... pe niciunul. Nu am fost la vot, ci o alta persoana delegat a clubului, astfel ca am ramas pana la urma impacat cu decizia de indecizie.
Nu m-am implicat in vreo tabara, cu atat mai mult nici nu am participat la vreo actiune a vreunei tabere. Am ramas independent, dar am mai si scris din cand in cand cate ceva despre luptele la forul inalt, fara a incerca sa denigrez sau sa promovez pe cineva. Pur si simplu pentru ca acelea au fost opiniile unui antrenor, fie el cum o fi.
Avem un presedinte, e timpul sa ne apucam de treaba. Nu stiu cat de bun va fi sau daca e alesul optim, stiu insa ca daca va fi o echipa, vom reusi si in tenis. Pentru ca avem sportivi de valoare, specialisti de valoare, un tenis de valoare.
E timpul de maturizare, e timpul de dezvoltare ...
Cu drag,

Cu cine comunici?

Limbajul cel mai adesea folosit de catre antrenor in relatie cu un sportiv este limbajul verbal prin intermediul caruia se deruleaza majoritatea actiunilor vizate in procesul educativ-informativ. Ar fi multe de spus, dar ma opresc la una dintre chichite: eu cu cine comunic?
Mai pe intelesul fiecaruia, eu cu cine dialoghez pe teren? Bineinteles ca sportivul este partenerul de dialog. Sunt insa ceva aspecte ascunse.
Extrem de interesanta este atitudinea celui aflat in fata antrenorului, un copil care parcurge un drum sinuos in a se tranforma pe zi ce trece din ascultator 100% si implicit sa spun executant 100% ( in mod ideal ) in independent in mare masura de antrenor, dar ramanand executant 100%. Cand incep tenisul, elevii sunt dependenti de antrenor si sfaturile lui. Cand ajung la un grad de experienta mai ridicat si implicit la o maturitate in joc, ei devin interdependenti de antrenor (intr-o mai mica sau mai mare masura), care este obligat la a aplica creionari subtile celui ce deja are o structura cladita in timp. El stie ce are de facut, dar nu simte totul asa cum de pe margine se vede. Dar nici nu vrea sa il mai bati la cap cu toate cele ca la inceput. El vrea la obiect si simplu, uneori prea exigent decat isi da seama.
Rolurile s-au inversat in timp, singurul ramas in picioare fiind implicarea sportivului. La inceput o facea indemnat de antrenor, acum o face indemnat de el insusi. Si asta e ceea ce se cauta. Sportivul sa traga pentru el, el si numai el. Dar el cere si un antrenor. Dar dintr-o alta postura, de partener si nu de profesor. E ceva diferit si unic, cu atat mai mult ca cat fiecare individ-sportiv "cere" acelasi lucru, dar in alti termeni.
Un antrenor trebuie sa isi aleaga sportivii si viceversa, pentru ca intrebarea e simpla: de cate ori poti face pe cameleonul?...
in fiecare secunda pe teren, in fiecare zi de pregatire ... Cat timp poti fi cu antenele ridicate sa receptionezi semnale decodabile si transformabile intr-o singura frecventa. Cea pe care sportivul o cere. Si bineinteles o cauta.
Am gasit un substrat interesant vis-a-vis de ceea ce cauta triunghiul performantial in tenis ( sportiv-antrenor-parinte ) la nivel de comunicare si anume "comfortul" relational si mai pe inteles "ce face celalalt ca sa satisfaca celuilalt asteptarile", un fel de punct de plecare ce ramane constanta ideala intre cei ce muncesc pentru un scop comun. Sunt de acord cu asa ceva, dar de cele mai multe ori extremele se atrag asemeni magnetilor, astfel ca pe undeva exista si unele asemanari, dar si deosebiri. Ce face un pic diferenta? Capacitatea antrenorului de a isi da seama cu cine vorbeste pe teren, la ce varsta si automat la ce nivel de dependenta a sportivului. Si mai ales tonul folosit. Pentru ca de obicei antrenorul uita ca sportivul este in centrul atentiei si pe el se lucreaza si nu invers. Atentie insa la luatul peste picior al antrenorului care afecteaza singura constanta: implicarea in proces a sportivului.
Astfel ca de fiecare data intrebarea poate fi pusa si invers: sportivul vorbeste cu cine? Daca are cu cine, atunci va scoate un rezultat, daca nu, va munci probabil mult.
Ideea de comfort o pot exprima si invers: la inceput, sportivul se simte inconfortabil, dar mai tarziu antrenorul devine asa. Munca cu sportivii e mereu placuta, dar nu cred ca putem vorbi de comfort ca si element de echilibru sau macar de stabilire a unei relatii optime. Caci perfecte nu se pune problema. Ce e drept ca un anume grad de comfort exista in mod bilateral, caci pe undeva din asta te si incarci ca sa poti merge mai departe. Iti ramane insa sa faci pe cameleonul. Atat ca antrenor, cat si ca sportiv. Undeva exista un echilibru intre gradul de exercitare al acestei calitati, dar aproape intotdeauna antrenorul se adapteaza la sportiv. Pentru ca el mereu stie ce are de facut, trebuie doar indrumat. Ma rog, putin mai mult decat atat.
PS: unii antrenori vorbesc si isi rezerva dreptul sa si reuseasca. Raspunsul final vine din partea cealalta a fileului ... cel caruia ii vorbeste a inteles mesajul? Si atentie, nu cel pe care il vroia a fi transmis antrenorul, ci cel pe care il astepta sportivul. Si asta e al dracului de greu de facut.
Cu drag,

Pasarila ...

Acum e liniste, in urma cu ceva zile a fost agitatie mare, iar cu mult inainte de toate acestea a fost practic un nimic inexistent. Un om despre care nu se stia ca exista pana in ziua fatala a devenit eroul national pe loc si un maestru emerit al sportului declarat postmortem, titluri onorifice ce l-ar fi facut fericit si mandru TOCMAI pe el si nu pe restul ramasi in lacrimi.
Romanului ii trebuie o drama umana pentru a intelege ce a pierdut, momente de tristete ce demonstreaza inca o data feudalismul in care traim. Avem valori manelisti, staruri porno, baroni locali, primadone cu iz de vedete, tot felul de ispasiti dependenti de imagine ce sunt impinsi pe sticla sau tipare pentru a acoperi cu cenusa si incultura edificiile adevarate aflate in viata. Promovam prostia si smecheria de atat de mult timp incat ele au s-au prelins deja si in realitate, astfel ca atunci cand un cutit loveste in nesimtire nimic nu mai este spectaculos sau ireal. E ceea ce stirile de la ora 5 de la ProTv, Libertatea sau ziarele de sport scot atat de mult in evidenta prin minutele bune si paginile pline aruncate zilnic plebei.
Unde erai tu Tolontan si compania acum ceva timp cand pustiul asta muncea de ii sareau capacele si avea nevoie de cateva randuri in care sa scrii nu de bine, ci de ceea ce reusise pana atunci? Bineinteles ascuns dupa o masa sau ghiveci cu flori ascultand vreo discutie incendiara pe care sa o publici imediat cu adaugiri caterincoase cu menirea de a isca si altele si mai si. Ati indobitocit masele de oameni prin aceste articole nonvaloare, zilnic scriind despre cocaina lui Mutu sau partidele de sex sau distractie ale nu stiu ce fotbalist sau asa zisa vedeta, marginalizand constant si cu buna constiinta pe cei ce reuseau si reusesc performante. Caci a scrie in ultimele pagini stiri telegrafice, majoritatea partiale si neadevarate, uneori a omite vezi doamne, nu se considera decat asa cum am spus. Dar ce mai conteaza, daca ziarul se vinde si postul de televiziune are audienta ...
Cine a fost Marian? La un simplu search pe google vedeti ce a ramas din el, dar aproape nimic nu veti gasi scris sau sub orice alta ipostaza media din timpul in care respira. Iar asta inseamna promovare gazetareasca a ceea ce fara dubii inseamna valoare. Cu atat mai mult si de aceea imi e scarba de plansetele gazetaresti cautatoare inca o data de stiri senzationale si drama dupa moartea tragica a handbalistului ...
Atat cat traim improscam boala si atunci cand murim vrem sa o eradicam ... am spus-o si o mai spun de fiecare data. Ne trebuie o drama sa schimbam ceva, ne trebuie un deces sa aducem in atentie acel ceva, ne trebuie un necaz sa intelegem ca putem schimba acel ceva. Si nu dupa, ci mereu si mereu cand cineva se poate bucura palpabil de acel ceva. Ajungem intr-un asemenea hal incat uitam de unde am plecat, lasand stalpii societatii sa isi gaseasca refugiu departe de casa, permitand asadar scursurilor sa isi faca de cap in casa. Intr-o lume in care se duc lupte de supravietuire pe toate planurile, Romania reuseste paradoxul si se dezbina din interior lasand ofranda exteriorului ceea ce e mai bun. Pana intr-o zi cand un cutit loveste in plin ...
Si atunci facem pe justitiarii aducand la lumina minereurile declarate deseuri in atatea si atatea minute de existenta.
As fi vrut sa il cunosc pe Marian din ziare, televiziuni, radio-uri pe timpul cand ceea ce se scrie acuma era un prezent real. As fi vrut asta ... asa cum vreau sa cunosc pe fiecare Marian al sportului romanesc din aceste momente ... nu se poate, caci va las pe voi sa cititi ziarele si primele pagini de azi, de maine, din totdeauna. Totul a revenit la normal, astfel ca nu peste mult timp urmatorul cutit isi va gasi tinta, caci nimic nu facem sa invatam din greseli.
A mai murit un om, unul la fel ca si tine, ce a trait in bezna, a stralucit in nefiinta si a reintrat in intuneric pe vecie. Nu ne trebuie statui de piatra, ne trebuie statui graitoare de limba romaneasca, caci numai ele pot schimba ceva ... celelalte raman amintire a neputintei in care ne zbatem de atata amar de vreme.
Pasarila, ai devenit o statuie pe pamant, un zburator al cerului si un graitor al mizeriei in care traim ...



Numai bine,

Cine mi-a luat cascavalul?

Cascavalul, o metafora simbolica a ceea ce ne dorim in viata, dar si un aliment esential al soriceilor , a devenit o punte comuna a incercarii de supravietuire in doua lumi diferite cautatoare de acelasi "stimulent".
De ce e viata atat de frumoasa? Pentru ca mereu e atat de intortocheata. Uneori visam ca totul sa fie un coridor drept si usor de strabatut prin care sa calatorim liberi si nestingheriti, dar trezirea la realitate ne aduce in fata un labirint plin de camarute si poteci intunecate prin care trebuie sa trecem. Cum asta nu ar fi fost de ajuns, pentru a ramane competitiv, dar si a supravietui, mereu si mereu esti supus adaptarii la schimbare, unul dintre cei mai puternici dusmani sau aliati ai labirintului. Traim in ape curgatoare ce cu nepasare isi umfla debitul constant, atat la slujba cat si in viata de familie, curenti ce nu iarta nimic, cu atat mai mult si cascavalul. El se tot muta cand schimbarile se intampla, astfel ca a supraveghea si a anticipa momentum-ului schimbarii, a te schimba rapid si a te adapta optim culminand in final cu a te bucura de noua ipostaza constituie o lupta a supravietuirii si a progresului.
Cascavalul ... ??? ... e telul suprem a ceea ce adulmecam la intensitate, crezand cu tarie ca ne poate face fericiti. Daca il obtinem deseori devenim atasati de el, iar daca-l pierdem sau ni-l ia cineva atunci aceste intamplari pot traumatiza. Fiecare are o idee proprie despre ceea ce inseamna cascavalul, tocmai datorita acestui aspect "fericirea sau trauma" adusa in urma lui fiind atat de diferite de la individ la individ.
Cine mi-a luat cascavalul ...? ... depinde de cum definim cascavalul ... sau ce insemnatate are el pentru mine sau pentru cel ce aspira la cascavalul meu. Indiferent cum analizam, cineva castiga si cineva pierde cascavalul. Un fel de flux si reflux inteles in adancul lui pana si de Tom si Jerry, un desen animat in care Tom era mereu la panda dupa cascavalul "viu", iar Jerry mereu la panda dupa cascavalul "existential". O scena comica a copilariei ce aduce in prim plan lupta permanenta pentru cascaval cu diferitele lui insemnatati, precum si capcanele si trucurile de obtinere ale lui.
Mi-a venit ideea sa scriu despre asa ceva in urma cu ceva zile atunci cand o lupta pentru cascaval a atins cote execrabile ... de undeva de aproape un incarcator al bateriilor personale, dar si de undeva de departe un al naibii frate mi-au reamintit valoarea cascavalului ... cel muncit si cel dorit, precum si faptul ca cascaval e pentru toti ... depinde ce gusturi ai ... :):):)
PS: miroase cascavalul cat mai des ca sa iti dai seama cand se invecheste, fii gata cand cascavalul se va muta din loc si, cu cat pleci mai repede de langa cascavalul vechi cu atat mai curand te poti bucura de cascavalul nou.
Cu drag,

Aurul bulgaresc loveste ...

... in si din plin la ABN AMRO World Tennis Tournament desfasurat la Rotterdam. Pustiul rebel si al naibii de talentat al vecinilor bulgari a impresionat in turul al doilea impotriva numarului unu al momentului Rafael Nadal, dupa ce in primul tur a trecut de Thomas Berdych , cel ce l-a dus pe Federer in cinci seturi la Australian Open. Cititi detalii pe site-ul ATP sau urmariti meciul in imagini retrospective, daca vreti sa aflati mai multe, eu ma opresc in trecut pentru cateva clipe.
Il stiu pe pusti de acum cativa ani de la un turneu de juniori desfasurat in Bulgaria, perioada in care calatoream alaturi de sportivi la circuitele ETA de 14 si 16 ani ... dar mult mai bine il cunosc pe tatal lui, antrenor de tenis in Haskovo, aceeasi Bulgaria. Imi amintesc ca am stat la meciul lui de dublu ( impreuna cu partenerul lui ) contra a doi juniori romani, Cristi Tanase si Dragos Mirtea, undeva pe terenul-arena principal(a) al bazei sportive din Haskovo, castigat de ai nostrii intr-un final disputat atat pe teren cat si in afara lui, la modul sportiv.
L-am vazut ulterior in circuitul de juniori, am vazut ca a iesit campion european, apoi printre altele castigator de Wimbledon si US Open de juniori, turneu unde l-am regasit din nou, ultima data, anul trecut, repere-performantiale de netagaduit pentru "slabanogul" nonconformist al trecutului. Ambitios din cale afara, cu o usurinta extraordinara in deplasare si un timing tulburator de clar in lovituri a reusit sa incante permanent ochiul cautatorului de tenis, facandu-i pe multi sa declare atat de multe lucruri de bine.
In acelasi timp era si o "pacoste" pentru parinti, uneori arbitri ... zapacit si cu multa personalitate, arunca la nervi racheta, se mai cocota la cate un arbitru de scaun, o zbughea la propriu cand tatal il indemna la pregatire ... "what can I do with him, sometimes he makes me going crazy" este mai mult sau mai putin ceea ce imi aduc aminte dintr-o discutie purtata in biroul directorului de turneu ( acelasi Dimitrov Senior ) cu seniorul, momente in care mama lui, cunoscatoare de limba engleza intr-o masura mai mica, isi trecea palmele prin parul blond si cret.
Simpatic totusi, cu bun simt si respectuos, Grigor a reusit sa sparga barierele si sa mearga mai departe, infruntand destule greutati ...
Il stiu pe pusti de atat de mult timp, dar asta seara lucrurile s-au schimbat. Am trecut de atatea ori pe langa el, am vorbit de atatea ori cu el, dar parca vazand-l la televizor timpul a ramas pe loc. Te uiti in trecut si vezi cum ghemotoacele de copii neinsemnati ajuns pas cu pas sa semneze condica tenisului mondial si te apuca un frematat placut ...
Salutari si felicitari din Bucuresti aurului bulgaresc, precum si tatalui lui, mereu aproape ...
Cu drag,

Bucuria rasplatei

Undeva destul de departe de casa un pusti traieste clipe minunate pe care nu si le putea imagina realizabile intr-un trecut plin de angoase in care singura scapare era pentru el " vreau sa renunt la tenis". Dupa o lupta cu el si o munca zilnica, un pusti trimite telegrafic "am castigat" ... deocamdata cateva meciuri, insa cu mult mai mult decat putea sa accepte ca poate.
E seara tarziu acasa cand scriu si dupa amiaza torida undeva in America de Sud. Pustiul s-a calificat in sfertul de finala la un turneu de gradul de juniori ... pentru unii e putin, pentru altii e imens, pentru el este exact bucuria rasplatei. In cateva ore intra din nou pe teren pentru a-si depasi limitele impuse de el, de altii, de conjunctura, de experienta ... va invata din nou mai mult decat putea spera, va incerca sa inteleaga bucuria reusitei pe propria piele si nu din vorbe asa cum se intampla acum ceva timp ...
Viata e plina de surprize placute, iar asta a fost una dintre ele ... cu atat mai mult cu cat traim intr-o lume strangulata de normalitatea cutitului ucigas, fie el la propriu, fie el la figurat ...
Succes pustiule, bravo!

Vitaminele performantei de varf

La intrarea in sala de sport, pe o bancuta, doua fete isi vorbeau una alteia vrute si nevrute inainte de inceperea antrenamentului, in acelasi timp muscand cu pofta cate o felie babana de paine presarata cu cateva felii stravezii de salam. Le-am intrerupt scurt cu politeturile de rigoare, au facut ochii mari oprindu-se din plescait, au raspuns repede si apoi si-au continuat "ritualul".
Era ora pranzului. Se pregateau de antrenament, venind probabil de la scoala. Isi realizau "incalzirea" stomacala cu rol si de sustinator de efort prin aceeasi metoda traditionala pe care multe generatii ale trecutului au urmat-o acum ceva mai mult de un deceniu, chiar doi.
"O fi din cauza crizei?" am incercat sa imi impun personal. Stiam insa ca nu e asa. Hainutele modeste, echipamentul sportiv, restul ... tradau ceea ce vroiam sa coafez in mintea mea. Fetele erau insa fericite, infestate probabil de placerea jocului, pentru ele simplul fapt ca aveau pregatire fiind mult mai important decat alte amanunte.
M-am bucurat enorm sa vad ca s-au mentinut din trecut unele aspecte pe care le credeam pierdute ...inca mai sunt copii dedicati sportului, fete nevinovate ce afiseaza un zambet inocent, gata de sacrificiu sportiv. Extraordinar.
Mi s-au confirmat si convingerile ca intr-un sport modern mancator de bani, tot cei saraci "joaca" jocul intr-o nebunie permanenta, dar frumoasa ...
M-am intristat insa sa vad ca, asemeni trecutului, vitaminele performantiale au ramas aceleasi: multa paine si un pic de amestec de carne sau branzeturi sau lactate.
Poate o mancare calda, fie ea si la limita, poate un adidas de sport amarat si nu unul de strada, poate o canapea in loc de bancuta intr-un fel de vestiar ar schimba roadele viitorului. Inlocuiti totusi "poate". Folositi " cu siguranta ...". Si aveti o imagine imbunatatita a prezentului, nu cu mult, dar cu atat cat trebuie pentru a progresa "sanatos" macar.

PS: se tot spune ca performanta nu dispune de conditii de pregatire optime, de conditii de refacere optime, de sprijin financiar optim ... asa este si asta se mentine din trecut. Ciudat insa ca, performantial vorbind, rezultatele inregistrate de sportivi au suportat un upgrade constant in prezent, astfel ca daca ar fi adjustate oleaca cele enumerate atunci va dati seama ce ar fi? Dar astea sunt totusi atat de dificil de realizat daca ne raportam la realitate. Si asta o inteleg. Stiti ce nu inteleg eu? Cum altii poate sa faca "doping" regulamentar, iar noi romanii nici macar o farfurie cu mancare calda nu putem da la pranz? Si asta presupune vreo hotarare de guvern intortocheata? Pana una alta, sa nu mai facem ca trenu' cand nu facem performante, sa ne bucuram ca am ajuns sa concuram cu ceilalti. Noi cu salamul, ei cu atat de multe alte vitamine.

Cu drag,

A fost odata un sport numit tenis ...

De foarte mult timp tenisul romanesc si-a dus traiul cu vatraiul alene al miscarii cotidiene influentate, poate cate un pic la vedere si mai mult in culise, de jocurile politice, de schimbarile economice sau de alte fenomene ce au tranzitat capitala sau intreg teritoriul romanesc. Oricum ar fi fost, razboi, rascoala sau revolutie, tenisul vazut cu ochiul liber a mers nepasator inainte asigurandu-si independenta si autonomia fara prea mare tam-tam, poate doar tricolorul arborat in arenele BNR imbinand si dezbinand tabere si tabere.
Puteai spune fortat ca e o lume de basm, dar cu siguranta simteai ca sentimentul de pace intre dobitoace era omniprezent, un fel de climat aparte ce de-a lungul timpului a fost ocrotit de puterea bunului simt ... "ca asa e in tenis", vorba lu' Toma Caragiu. Sportul alb a ramas imaculat, la modul general, atatia ani, dar ceva a schimbat radical peisajul.
Lupte au tot fost, fara doar si poate, la si in toate esaloanele. Aproape niciodata sau totusi foarte rar ele au fost servite spre deliciul sau dezgustul publicului amator de tenis, cu atat mai mult restului de carne si oase ce in afara de Ilie si mustata lui Ion nu prea gaseau sinonime de dat. A fost odata un sport numit tenis ... jucat cum se putea, dar fara a atrage atentia asa cum tenisul zilelelor noastre o face.
De ce atata inclestare acum? Sunt prea pusti sa vreau sa inteleg risipa asta de energie, sunt prea obosit de atatea susoteli si scenarii la tot pasul, sunt prea scarbit de ceea ce reusim sa construim intr-o viata de om ...
"Maine cu cine batem mingea?" a fost o intrebare a trecutului dintr-un tenis al trecutului trait pe terenul de tenis, si el, al trecutului ... "maine ce naiba va mai scoate vreunul pe gura?" este o realitate a prezentului intr-un tenis al prezentului trait, din pacate, mai mult in afara terenului de tenis si mai putin intre liniile albe.
Cu drag,

CloseTenis

Este si va fi ceea ce noi, romanii pasionati de miscare, reusim sa facem dintr-un lucru deschis ... il transformam in pur si simplu inchis ... sau cu circuit inchis! Pentru ca asa gandim sau reactionam la incercarea de progres, fie el de orice fel, identificandu-ne cu mai mult decat propria persoana in ipostaze in care situatia concreta nu o cere ... ceea ce e mai mult decat grav dupa atatia ani in care "libertatea" a fost castigata cu ofrande umane vizibile undeva intr-un cimitir al eroilor revolutiei din decembrie '89.
"Bine ati venit in lumea mea" le-am transmis celor de la OpenTenis dupa "retrogradarea" de pe site-ul FRT, dar poate e timpul sa se inteleaga ca si tenisul este o roata a sistemului. Din pacate, asta e realitatea. Ori esti cu noi ori impotriva ... si astfel poate e timpul ca OpenTenis sa devina CloseTenis. Pentru a putea fi asa cum caietul cu sarcini al puterii o cere. Pacat, dar viata merge inainte ...
Am scris in trecut d-ale mele vis-a-vis de tevatura existenta la nivelul Casei Albe a tenisului romanesc. M-am oprit de ceva timp. Prea multa suspiciune am creat prin ceea ce am scris, fiind declarat mai in gluma mai in serios omu' unuia dintre candidati. Oare? Nu am dat in Sanda, nici in Florin, nici in Tete. Am facut pamflete cu regi, regine si printi pentru a inlocui pe cei numiti, din dorinta de imi exprima opiniile. Am facut in asa fel incat sa fie usor de recunoscut, dar am pastrat decenta si am presarat printre randuri off-urile mele din linia intai. Asa am crezut ca e bine, cu atat mai mult cu cat consider ca am dreptul sa o fac nu prin ceea ce scrie in constitutie, ci mai mult prin ceea ce am realizat in tenis cu sportivii pe plan national si international. De ce nu mai continui? Sunt mult prea scarbit de ejectiile si dejectiile aruncate de candidati unul altuia din pornirea orbeasca de a pune mana pe functia suprema, uitand literalmente ca a conduce nu inseamna totul. Sunt cel ce le asigura spatele sportivilor, dar si cel injunghiat permanent de cei care, la randul lor, ar fi trebuit sa imi spuna ferm: "I've got your back!" ... nu ma intereseaza ciolanul si nu sprijin pe niciunul ce pofteste la un asemenea ospat ... nu cer decat drepturile muncite, pentru ca m-am saturat de atatea obligatii.
AJUNGE insa ... si asta e si motivul pentru care nu am scris nimic de bine pentru niciunul dintre cei ce se vede calare pe fraiele tenisului ... pentru ca toti sunt la fel. Si asta mi-o asum personal. Gargara multa si nimic mai mult. Poate doar razbunari personale prin tot felul de tertipuri.
Ma astept ca viitorul sa fie un labirint plin de cenusa in care sa respir la comanda intr-una din camerele de gazare special amenajate pentru cei ce isi fac treaba, dar au curajul sa spuna lucrurilor si altfel.
Pentru mine urmeaza CloseTenis, caci daca am ajuns sa rapim dreptul la exprimare prin "deportare", dreptul la libera practica a meseriei de antrenor nici nu se pune problema sa il mentinem. Sa daramam totul caci asta e usor. Sanda si Florin pe Tete, Tete pe toti cei ce sunt impotriva lui si ... toti trei pe restul ...
Ahhh ... si cine ii spune copilului rosu in obraji ca ceea ce vrea el nu mai este la oferta? Caci si azi l-am vazut topaind cu rachetica la spinare ... are macar el libertatea de a juca tenis?
Numai bine,

Sa joc tenis!

Asta doresc copilasii ... ii vezi cum o zbughesc din masina cu rachetica in mana si fug repede sa "joace tenis", fie el cum o fi, dar numai tenis sa fie. Pe parcurs multi renunta, dar mai raman cativa, pe ici pe colo, dornici sa joace tenis ei si numai ei. Pana intr-un punct in care tenisul se joaca de nevoie si mai putin in voie. Dar asta e traseul, pana la urma, nu prea ai ce-i face.
Ma uitam in gol zilele astea la cei ce practica tenisul, la cei ce ii invata sa il joace, la parintii care dubleaza pas cu pas umbra feciorului indragostit de miscare. Ce frumos sa vezi acest peisaj acasa. Copilul rosu in obraji, antrenorul multumit, parintele bucuros. Ce frumos ar fi insa sa vad acest peisaj si departe de casa. Nu in antrenament, ci in competitie. Lucrurile se schimba si "joaca" se transforma subit, desi copilul ramane rosu in obraji. Mai putin antrenorul, cu mult mai putin parintele. Ei se transfigureaza.
Dispar repede schemele intortocheate si cunostintele beton ale antrenorului. Dispare repede sprijinul si caldura parintelui. Pentru ca ei nu mai vor sa lase copilul "sa se joace". Ei vor ca copilul sa castige ceea ce joaca. Si asta este o noua etapa. Usoara la prima vedere, dar atat de anevoioasa totusi. Copilul ramane insa in lumea lui si joaca jocul asa cum ii vine, desi, treptat, incepe sa "uite" ceea ce simte. Face ce e invatat sa faca, nu are de ales, el e un executant. Doar fiecare investeste in el, nu?
Dupa ani si ani, copilul inca mai joaca tenis. E inca rosu in obraji, dar nu datorita vartejului jocului, ci datorita chinuielii de a gasi solutia la joc: sa castige. Intr-o zi se opreste vlaguit. Nu se mai intelege pe el, nu mai intelege ce face, astfel ca a incetat sa mai joace tenis. El, dar nu datorita lui. Dar nu mai conteaza, totul a fost.
Ma uitam zilele astea cum un pusti a raspuns instinctiv: "ma duc sa joc tenis!" ... bravo, asa sa faci, dar stii ce te asteapta oare?
Numai bine,

Ultimele clipe

Jungla africana, Vietnamul sau mafia siciliana au incetat sa isi pastreze caracterul de fictiune si si-au infipt adanc tentaculele in miezul societatii romanesti. Ne-au trezit la realitate toate atrocitatile ultimilor zile, dar ce e mai grav, au instalat si teama: oare acum cand scriu sunt ultimele clipe?
Sunt deja multi cei ce la ora asta discuta si comenteaza faptele grave ale prezentului, astfel ca e inutil sa imi mai aduc si eu aportul la tam-tam-ul infernal si trist in acelasi timp. Spun insa ca prea multa ura si vanitate, combinate cu paranoia si dereglari psihocomportamentale, imbibate cu multe altele genereaza inceputul sfarsitului.
As scrie mai multe, dar inchei sec: dupa analizele medicale s-a constatat ca individul "x" nu mai are mult de trait. Stiti ce urmeaza pentru el? Isi traieste ultimele clipe incercand sa schimbe in bine pe el, pe cei din jur, lumea. Se resemneaza, dar incearca sa faca ceva BINE. Cu cateva ore inainte incerca sa faca si RAU. Acum nu mai are puterea sa faca rau, acum el vrea contrariul. Dar nu mai poate.
Cand suntem sanatosi improscam boala. Cand ajungem bolnavi vrem sa o eradicam. Poate e trist, dar ultimele clipe intr-o astfel de situatie deruleaza un film prost ce putea fi regizat altfel.
Numai bine,
Sau bine ati venit in lumea in care intra toti si iese cine poate ...

Inconjurul lumii …

… asa mi se pare ca am facut de la Melbourne la Londra. Nu cred ca exista drum mai apasator ca acesta pe harta tenisului pentru noi romanii. Fara a lua in calcul bineinteles diverse si multiple legaturi aerospatiale ce pot fi intesate pentru a demonstra contrariul spuselor mele.

Scriu un pic de pe Heathrow in asteptarea limuzinei stelare catre casa, un mijloc eficient de a mai alunga plictiseala si monotonia instalata deja de ceva timp. Si le voi si posta acasa. Sper sa fie nu numai balarii academice, ci sa gasiti si cateva fraze inteligibile printre. Nu de alta, si nu e o scuza, dar nu am nicio pofta de a mai face ceva dupa “pedeapsa” indurata in zbor via Hong Kong. Si cand ma gandesc ca mai e o bucata buna pana la destinatie …

O smecherie pentru cei ce zboara peste mari si tari: daca ati cumparat bilete la clasa economica, si marea majoritate cam acolo isi gasesc scaunelele, rugati frumos la check-in in aeroport pe domnisorul sau domnisoara cu pricina ce imparte boarding pass-ul , folosind cuvinte cheie ce merg inainte drept si la tinta catre inimioara respectivului sau respectivei sa va repartizeze pe scaunele de langa iesirea de siguranta. Va veti simti ca la business class, caci va puteti intinde picioarele, puteti sa va ridicati fara a deranja pe nimeni, puteti comanda suc si snack-uri imediat. Nu e deloc usor sa obtineti locurile, dar merita osteneala, daca vreti ca cele 10-12 ore ( minim ) sa fie zaharisite oleaca cu ceva confort in plus. Nu mult, dar se simte.

Cum sa faceti sa scapati cat mai repede de politia de frontiera la fiecare vama … asta e o smecherie tare utila, mai ales cand ai escale sau tari destinatie, cum e Anglia, unde te dezbraca si descalta aproape ca pe o plaja de nudisti. Preferata mea e sa fac pe “coach” si mai departe sa laud “the player”. Si incep maica cu o gramada de explicatii care usureaza vizibil trecerea noastra, mai ales cand aude vamesul de “the best Romanian player”, “the world number 3 in juniors” … daca mai ai si un badge, cum a fost cazul acum la intoarcere, deja esti ca si calificat in faza finala pe scaunele zburatorului.

Am vazut ca persista si deja s-au inmultit interdictiile legate de cararea termobag-ul plin la rachete la purtator, de tenis si nu d-alea cu reactie rapida, in avion. Pericolul cel mai mare de a lasa echipamentul in cala este de a se sparge cate una sau mai multe sau de a se pierde pe undeva pe drum, ceea ce constituie pagube considerabile pentru un jucator ce in cateva zile are meci. Din pacate, aici, unde-i lege nu-i tocmeala si se pare ca din ce in ce mai mult se aplica regula fara exceptie. Dovada o face faptul ca Fernando Verdasco, apreciat si aplaudat la Melbourne dupa meciul cu Nadal, a trebuit sa isi lase rachetele la cala, neavand alta solutie. Ce sa mai spun de noi juniorii? Dar, si aici, merge din cand in cand cu cate o vorba buna.

Mda, spuneam de Verdasco cu bagajul, mai am ceva despre el. Am calatorit impreuna de la Melbourne la Londra, in acelasi avion adica, nu va inchipuiti ca am stat la un pahar de suc cot in cot, si nu ca nu am fi avut ce vorbi, ci pentru ca el a stat la business class, iar noi mai la coada avionului, la economy class. Alaturi de tatal lui si antrenorul lui. Acum, cu siguranta ca Fernando a dorit sa se intinda dupa maratonul de peste 5 ore de cu o seara inainte, dar ce cautau restul atat de departe? Inclin sa cred ca nu au mai fost bilete in zona aceea J

Inchid articolul cu o dilema: ce e cel mai greu, drumul de intoarcere acasa sau gandul la intoarcerea spre casa? Amandoua, fara doar si poate, dar cand ma gandesc ca peste nu mult timp multe din bateriile ce ma reincarca sunt surclasate de gunoaie menajere consumatoare de energie grupa mare parca imi vine sa o tusnesc pe una dintre usile de exit si sa ma refugiez definitiv pentru un viitor plin de excremente fie ele si vorbitoare de vocalize internationale.

Ehhh, dar inca nu e cazul sa las cateva hiene sa profite de drumul liber aparut, astfel ca incepand de probabil marti servesc si returnez pe puncte, la simplu sau dublu, individual si in echipa, orice adversar infometat de ciolan, deghizat in caterinca asta de caine cu colti, coada si urechi de pradator uman.

Numai bine,