Un ultim post al lunii decembrie incearca sa analizeze un subiect destul de intalnit in aceasta perioada a anului: bilantul a ceea ce a fost. Ma ghemuiesc astfel in mod respectuos in fata laptopului in incercarea de comprimare rapida a zeci de intamplari traite de-a lungul anului transpuse ciudat de scurt prin tastari repetate in format electronic si ma straduiesc sa fiu cat se poate de obiectiv in relatarea impresiilor in fata dvoastra a celor ce cititi aceste schite in mod regulat.

Se termina un an destul de greu si care marcheaza intr-un fel incheierea unei etape destul de tumultoase incepute cu ceva timp in urma. Cand stai de mic pe terenul de tenis secretele acestui sport incep dupa un timp sa ti se para ca ar fi aproape inexistente, dar ele devin din ce in ce mai dificil de recunoscut atunci cand dintr-o data te afli de cealalta parte a fileului in postura de coach. Incepi sa analizezi, sa observi si sa traiesti o viata asa cum nu te gandeai ca exista, incepi sa iti largesti lumea exterioara prin comutarea extrem de rapida executata zilnic in lumea sportivilor cu care lucrezi in incercarea de a obtine ceea ce ai fost rugat sa faci. Sunt cativa ani de cand am plecat la drum alaturi de adolescenti doritori de performanta, perioada in care atat lumea lor interioara cat si cea a mea a suferit schimbari majore si upgradari constante, sunt ani in care lupta necesara pentru schimbare s-a dus continuu.

Anul 2007 ramane in urma cu drag si isi inchide portile pecetluind o etapa de dezvoltare si maturizare in paralel atat a sportivului, cat si a antrenorului din spatele lui. Rezultatele transpuse in cupe, medalii, titluri, clasamente, victorii sunt dovada progresului si a muncii de zi cu zi. Sportivii care le-au obtinut sunt in masura sa le catalogheze...

Ele sunt insa lucruri palpabile ce sunt analizate constant de lumea tenisului pentru a cuantifica valoarea. Frumos spus, dar care valoare?

Valoarea momentului o spun eu si e valabila atat pentru sportiv cat si pentru antrenor. Fiecare rezultat meritoriu obtinut oglindeste intr-un fel nivelul de joc atins in acel moment, dar nu acopera si lucrurile care nu se vad, lucrurile care conteaza in final pentru a putea spera ca intr-o zi sportivul sa aiba bagajul necesar accesarii topului mondial. Se analizeaza clasamentul si rezultatul inregistrat in dauna procesului constructiv de dezvoltare adaptat la individual si astfel etichetele incep sa curga necontenit: valoros sau nu, cu perspectiva sau nu, bun sau nu...etc. Ce se ascunde in spatele acestora sunt lacunele ce viitorul le va scoate la iveala si care in majoritatea cazurilor se dovedesc decisive. Dar ce conteaza...la un moment dat in trecut sportivul juca bine si o facea pentru ca avea clasament sau castiga nu mai stiu eu ce turneu. Acum, cand a ajuns la varsta senioratului sportivul nici nu se mai afla pe terenul de tenis si cum cautatul de vinovati este sport national in cele mai multe cazuri antrenorul este responsabil. Dar iar imi fac griji.

Se incheie o etapa de cativa ani in care termenul valoare l-am tradus diferit. Am plecat la drum din dorinta de a face treaba si in limita posibilitatilor cred ca asa am facut. Nu am cautat sa indosariez hartii scrise frumos cu nume de sportivi, nu am plecat la drumuri lungi pentru a reveni acasa neaparat cu trofee impunatoare, nu am cautat clasamentul ca element definitoriu al valorii. Am fost focusat pe procesul numit dezvoltare permanenta. Traduc personal valoarea si o fac din punctul de vedere al coach-ului, in incercarea de a defini catusi de putin valoarea unui sportiv prin prisma acumularilor si nu a performantelor notate pe o bucata de hartie si ma refer la adolescentii aflati la varsta junioratului. Cei ce merg mai departe de atat cu acelasi entuziasm si putere de munca, cei ce vad ca exista cale de progres permanenta si cei ce decid constient ca potentialul uman de care dispun se poate valorifica intr-o zi prin asumarea muncii titanice ii declar pe propria raspundere potentiali sportivi valorosi.

Se incheie o etapa in care am invatat ca a fi antrenor de tenis inseamna ca in majoritatea cazurilor ( cand deja ai scapat de eticheta lumii tenisistice ) sa fii etichetat de factorul uman numit parinte. Intr-un sport in care greul financiar si eforturile de sustinere materiala sunt de multe ori duse pana la sacrificiu de catre parinti, multe din rezultatele ulterioare sunt meritul lor. Imi scot palaria in fata tuturor parintilor ce decid sa sprijine o activitate asa costisitoare si recunosc ca fara ei sportivul de performanta si de ce nu antrenorul sportivului de performanta nu ar mai exista cel putin teoretic. Felicitari parinti!

In acelasi timp insa nu pot trece peste acea eticheta care ii revine fiecarui antrenor dupa ce a pus umarul pentru o perioada la doleanta parintelui. Spun "doleanta parintelui" pentru ca am constatat cu stupefactie faptul ca in majoritatea cazurilor antrenorul este solicitat de catre parinte si nu de catre sportiv. Parintele are nevoie de sprijinul antrenorului pentru propriul copil, de multe ori insa nici nu stie ce cauta de fapt. Dar ei vor binele copilului. Daca vorbim de copii ar fi in regula, insa in cazul in care deja vorbim de adolescenti cu statut de sportivi cu o oarecare experienta acest lucru este total eronat. Insa ce poti face? Accepti tacit aceasta anomalie a sistemului si incepi o colaborare in speranta ca vei putea fi sprijin asa cum esti rugat. Urmeaza zile si luni petrecute alaturi de fiecare sportiv, incepi ca antrenor sa traiesti inca o viata paralela prin prisma noului venit, incepi sa visezi frumos, incepi sa iti consumi energiile pentru a rezolva problemele aparute constant, incepi sa faci multe din lucrurile pe care in mod normal nu le-ai face. Incepi sa iti umpli timpul liber al tau ca antrenor in cautarea solutiilor pentru a fi bine sportivului. Ajungi seara acasa tarziu si frant de oboseala apuci sa mananci ceva ramas cald pe aragaz si revizuiesti ceea ce faci zilnic. Zilnic ca antrenor faci multe pentru altii, mai nimic pentru propria persoana. Un adevar crunt tratat cu incapatanare zilnic ca o "impresie eronata" pentru simplul fapt ca asa esti croit ca persoana, asa intelegi sa fii sprijin si de ce nu, ziua urmatoare va fi mai bine, doar e o noua zi. Si sa nu uit, cateodata mai "rad si ca prostul" si probabil ca asa este, m-am indobitocit de cat timp petrec pe terenul de tenis traind viata altuia, iar cum nu am avut timp sa ma cizelez asta este nivelul brut de exprimare faciala pe care il afisez. Poate voi reusi mai mult, poate nu. Conteaza?

Ca si coach se incheie o etapa in care am facut toate aceste lucruri si in care am considerat ca asa este bine. Ma uit inapoi si nu regret nimic. Am plecat la drum de fiecare data cu fiecare sportiv si am indeplinit roluri de agent de voiaj, baby-sitter, maseor, sparring-partner, suporter, psiholog, preparator fizic, sfatuitor, joly joker, paznic, nutritionist, etc... Am venit acasa si am luat-o de la capat cu programul de pregatire in fiecare zi de parca acolo unde fusesem fusese o vacanta de lux. M-am luptat cu frustrarile fiecarui sportiv, cu luptele interioare specifice si am incercat sa fiu aproape de fiecare data. Intr-un final am reusit sa fiu si antrenor asa cum facultatea de profil daduse sentinta cu ceva timp in urma.

Pentru ce naiba toate acestea? Daca as spune oricum nu ar conta, dar in ciuda tututor rautatilor care iti revin si ti se impart ca antrenor eu cel putin nu o sa cedez si o sa merg inainte cu toate panzele sus, insa nu pentru toti, ci pentru cei care merita cu adevarat serviciile de antrenor. O sa fiu partenerul de munca dorit si nu sclavul de plantatie care munceste la ordin cum vrea "boierul", o sa fac parte din echipa creata cu drepturi egale asa cum ar fi normal, nu angajatul santajat si amenintat cu demisia daca nu indeplinesc capriciile "sefului". O sa imi indeplinesc obiectivul propus pentru urmatoarea etapa si o sa fiu gata sa primesc toate caramizile aruncate de toti doritorii de ciolan nemuncit sau orice alt factor uman ce apreciaza in mod propriu sprijinul oferit de catre persoana mea. O sa fiu gata sa dau maximul si sa respect orice intelegere pe care o fac, o sa fiu gata sa nu mai tac si sa spun tare si raspicat lucrurilor pe nume.

O sa fiu gata sa primesc miseleste orice intepatura a fiecarui parinte ce la incetarea colaborarii cu sportivul ce figureaza in acte oficiale ca propriul copil arunca cu gunoi si uita ca intra pe terenul de tenis si cerea sprijin nu cu mult timp in urma, apoi platea serviciile romaneste in timp ce se raporta la pretentii europene sau mondiale ( ca tot veni vorba de plata antrenorului roman in comparatie cu cel strain, desi clasamentul international este la fel, nu? ).

Am fost invatat de mic ca daca gresesti SE POATE sa primesti o pedeapsa care ar putea sa spunem sa fie jusitificata. Cum dracului insa sa inteleg faptul ca nu numai ca nu gresesti ca om sau antrenor, dar mai faci si bine si RASPLATA este aceeasi? In ciuda faptului ca am tot primit astfel de castane am mers mai departe. Si se pare ca o sa fac la fel.

Si de aceea le multumesc in special sportivei Andreea si a antrenorului Oni ( dar nu numai !!! ) pentru ca am de ce sa o fac si pentru ca nu toata lumea merita tratata cu aceeasi moneda de schimb.

Rezulatele au inceput sa apara insa si astfel munca de cativa ani a meritat acele cateva zeci de secunde de bucurie. Acele cateva zeci de secunde de bucurie traite de sportivi iti dau puterea sa mergi mai departe, iti dau puterea sa depasesti toate obstacolele intalnite, iti dau puterea sa speri ca urmatorul care iti cere sprijin va fi un sportiv ce are si calitatea de a fi om.

Bilantul a ceea ce a fost se aproprie de sfarsit. Poate v-ati fi asteptat sa enumar succint rezultatele inregistrate ordonate ierarhic in ordinea importantei, dar sportivii ce le-au obtinut sunt marturie vie a lor. Am preferat sa astern pe hartie sinteza, esenta inteleasa pas cu pas in toti acesti ani.

Intr-o etapa in care munca cu adolescentii a presupus un enorm calup de energie disipata prin intermediul comunicarii pentru a putea parcurge cu succes perioada maturizarii interioare a fiecaruia dintre sportivii ce au pasit sfios pe terenul de tenis al Olimpiei Bucuresti nu cu mult timp in urma, ma pregatesc pentru ce va urma.

Au fost multe alte realizari, dar "Coach's corner" le-a expus pe fiecare la momentul respectiv si va imortaliza de fiecare data in viitor pe cele ce vor urma.

Cu multumiri tuturor sportivilor si parintilor ce au fost de-a lungul timpului si inca mai sunt parteneri de munca.

Cu multumiri sportivei ce cu de putin timp in urma a ales sa mearga mai departe pe drumul anevoios al performantei sportive. Cu potentialul urias incorporat ziarele viitorului vor dedica randuri intregi in incercarea de a asterne negru pe alb splendoarea jocului practicat.

Cu multumiri celor cateva familii ce au reusit in toata aceasta perioada de timp sa inteleaga si sa sprijine si omul Ovidiu si in mod special mii de multumiri unei familii minunate. Multumesc atat dnei cat dlui.

Cu multumiri tuturor celor implicati in activitatea sportiva cu care am luat contact si in special colaboratorilor apropriati.

Cu multumuri oamenilor intalniti in pelerinajul tenisistic in toata lumea si in special "spaniolilor" Adina si Dan, dar nu numai!!!

Cu multumiri prietenilor dragi pentru faptul ca exista.

Cu multumiri familiei si fratelui meu pentru tot ceea ce au incercat sa faca pentru a fi bine.

Inchei prin a multumi unui om pentru care orice insiruire de cuvinte nu ar putea reda ajutorul acordat si sprijinul permanent de zi cu zi. Va multumesc Coach ONI!

LA MULTI ANI 2008,

Cu drag,

Sarbatoarea Craciunului aduce cu sine an de an cateva zile libere petrecute alaturi de cei dragi. Acest conglomerat de zile magice in care fiecare reuseste sa revizuiasca ce a fost si sa se incarce pentru ce va urma vine ca o binecuvantare pentru fiecare care in tot restul anului a fost robul muncii de zi cu zi. Pentru majoritatea. Pentru unii insa cuantumul se reduce drastic, se comprima la cateva ore de liniste.

Sportul de performanta este o exceptie de la regula, o exceptie ce nu cunoaste zilele de nastere, zilele de sarbatoare, zilele de vacanta ale calendarului respectat de toata lumea. Are propriul calendar ce trebuie urmat cu incapatanare pentru a putea crea premisele ca pe viitor sa te poti bucura de pe urma muncii titanice.

Nimeni nu iti da certitudinea ca vei culege roadele procedand asa, dar aproape cu siguranta sansele se reduc drastic ignorand aceste legi nescrise. Timpul, asemeni un adevarat supervizor cu puteri depline, sta ascuns si parca nebagat in seama macina cuminte, analizeaza si imparte dupa zicala " munca si rasplata". Isi are si un asistent de incredere ce duce la indeplinire in mod decisiv indicatiile date dupa un sistem bine pus la punct numai de ei stiut. Numit "sansa". Numit "noroc". Numit "soarta".

Participantul avid de performanta nu are alta solutie decat sa urmeze caruselul inventat si upgradat constant de altii. Trebuie sa fie un permanent perpetuum mobile ce are o singura directie constructiva: inainte cu toate panzele sus. Fie el sportiv. Fie el antrenor. Fie el orice participant la vis.

Pentru cei din afara sistemului sportiv performantial aceste fenomene par a fi ceva de neinteles, insa sunt doar cateva din sacrificiile cerute pentru a reusi. Sunt parte integranta a unei vieti oranduite la un moment dat dupa patru mari sarbatori: Australian Open, Roland Garros, Wimbledon si US Open. Si dupa zile de nastere ca: Mastersul de la Shanghai sau Madrid. Sau zilele de nume ale circuitului profesionist de tenis ATP sau WTA. Pentru o buna perioada de timp viata fiecarui tandem sportiv-antrenor cunoaste aceste repere unice pe care le implementeaza extrem de puternic in cotidian.

Toate au insa si un sfarsit si intr-un final viata isi urmeaza cursul normal, revenind la datinile si sarbatorile pe care orice om le traieste intens si dupa care se incarca sufleteste. Intr-un final fiecare tandem sportiv-antrenor revine la calendarul atotstiut, revine la statul de om. Incepe sa se bucure de sarbatorile pamantesti si incepe sa isi cladeasca incet si sigur drumul normal al fiecarui om.

Pentru unii prima sarbatoare va incepe nu peste mult timp departe de casa. Este o sarbatoare a tenisului, este o sarbatoare restransa a celor ce si-au ales si si-au modelat intreaga structura interioara pentru a putea participa, este doar pentru cei carora cuantumul conglomeratului de zile magice a fost restrans drastic la cateva ore de liniste. Fie ca vorbim de Australian Open sau orice alt eveniment tenisistic la orice alt nivel.

Pe tot globul pamantesc insa atat pentru ei cat si pentru ceilalti, Sarbatoarea Craciunului este in toi. Sa ne bucuram cu totii de aceasta sarbatoare!

"O sanie parcata pe dos si un ren furios,

Un sac ravasit si un Craciun fericit.

In cadouri sanatate, ca in rest veti munci sa aveti de toate."

Sarbatori Fericite,

Cu drag,

Daca nu pana cu mult timp inainte anul ce tocmai se pregateste sa se termine parea a fi unul implinit, luna cadourilor s-a transformat intr-o numaratoare inversa pentru mine, s-a transformat intr-o luna a despartirilor. Se intampla uneori si astfel de situatii neprevazute, dar pe unele nu reusesc a le intelege. Daca inceputul lunii a fost destul de greu, se pare ca surprizele negative se incapataneaza sa rasara in continuare.

Viata de antrenor este una simpla si se desfasoara dupa reguli simple. Sunt insa lucruri pe care viata ti le rezerva si pe care facultatea de profil omita sa ti le spuna, dar nici nu cred ca are cum sa o faca, sunt atat de multe...

Intr-o zi de luni, in mijloc de decembrie, o colaborare cu un sportiv a luat sfarsit. Nu este o noutate un astfel de eveniment, se intampla mereu in lumea noastra ca o colaborare sa se incheie din anumite motive. Scriu insa despre asta pentru ca sportivul este unul din oamenii care m-a marcat cu felul lui de a fi si m-a uimit cu imensa paleta de solutii pe care le are la dispozitie, atat in viata privata cat si pe terenul de tenis. Motivele, amanuntele, toate lucrurile ce au condus la aceasta decizie sunt neinsemnate. Adevarul este ca de fiecare data undeva la mijloc...

Drumul se bifurca dintr-o data, iar fiecare dintre noi e nevoit sa isi croiasca propriul drum. Inapoi stim ce a fost. Inainte vom afla.

Draga sportivule, eu iti multumesc pentru cuvintele pe care mi le-ai adresat in aceasta zi de luni trista. Ai avut capul sus si ai spus ce ai simtit, ai avut onoare si nu ai incercat sa invinovatesti pe cineva.

In aceasta perioda dificila prin care treci, se pare ca nu tocmai un astfel de cadou asteptai din partea mea. Imprejurarile, incapatanarea, lipsa de comunicare a noastra celor din jurul tau te-au prins la mijloc. Regret cele intamplate, dar viata merge inainte.

Iti doresc sa reusesti!

Cu drag,

Intr-o seara de decembrie, undeva in mijlocul Bucurestiului, intr-un club frecventat de doritorii de adrenalina si distractie s-a sarbatorit majoratul Oanei, o sportiva ce nu de mult pasea pe terenurile de tenis ale Olimpiei pentru a se pregati.
Intr-o atmosfera electrizanta unde muzica electronica specifica isi facea simtita prezenta, la capatul unei scari cu o gramada de trepte, imbracata intr-o superba rochie neagra Oana si-a intampinat invitatii cu un zambet debordant si i-a condus spre locul rezervat sarbatoririi celor 18 ani proaspat impliniti. Prezenta mea a fost de scurta durata - spre bucuria lor, ochiul meu de soacra ( stiu ei de ce spun asta ) neputand astfel inmagazina destule informatii ce ar putea fi postate.
In scurtele momentele petrecute acolo si apoi in orele de dupa am rememorat insa printr-o multitudine de secvente multe din pataniile, boacanele, lucrurile bune, lucrurile negative petrecute alaturi de Oana de-a lungul timpului. Prima sedinta disciplinara, turneele din Cehia si Slovenia cand alergam sa prindem trenurile ca dupa aur, drumul cu taxiul din Haskovo catre Russe ingramaditi printre bagaje, asta dupa ce alergase o gramada prin fata hotelului alaturi de Andreea si Cami, momente din antrenamente, din meciurile ei...atat de multe.
Nu imi vine sa cred cat de repede a crescut Oana si ce repede a trecut timpul. Dupa majoratului lui George, al lui Alex, intrarea in drepturi ale lui Vladut odata cu implinerea varstei de 14 ani, iata ca sfarsitul de an marcheaza inca un majorat. De departe 2007 a fost un an implinit pe plan profesional ( o sa revin cu acest lucru ), dar este si un an care marcheaza sfarsitul unei perioade destul de dificile prin care am trecut impreuna cu ei.
Imi amintesc de ei cand aveau 13-14 ani, si constat acum ca vorbesc de tineri in toata regula. Timpul a trecut tiptil, si desi nu stiu cat de mult am reusit sa ii sprijin pe plan tenisistic pe fiecare ma bucur cand observ ca o parte din felul lor de a fi , o parte din comportamentul lor, o parte din valorile lor in viata, o parte din educatia lor este si influenta mea.
Chiar daca au facut 18 ani, atat pe Oana, cat si pe George sau Alex ii voi dadaci in continuare. Atat ca tenis. Cat si ca viata.
Urmeaza Andreea. Apoi Vlad. Cristina. Maria. Vladut.
Imbatranesc frumos se pare.
Cu drag,

Un altfel de a spune "Ramas bun" ...

Am parasit Vall d'Uixo la un pas de finala de simplu, dar cu multe amintiri minunate datorate Adinei si lui Dan care pana in ultima clipa nu au incetat sa ne surpinda placut.

Pelerinajul tenisistic pe meleagurile spaniole a luat sfarsit in ziua semifinalei pierdute, punctele si experienta acumulata fiind totusi benefice. Spun asta pentru ca se putea obtine un rezultat mai bun, spun eu, dar jocul Andreei creste ca si consistenta zi de zi, iar potentialul urias dublat de imensa placere de a juca tenis al ei imi da dreptul sa sper la "acel mai mult". Felicitari Andreea pentru rezultat, dar mai ales pentru jocul practicat!

Calatoria cu trenul inapoi spre Barcelona, reintalnirea cu fratele meu, achizitionarea pe ultima suta de metri de suveniruri pentru cei dragi si zborul cu avionul sunt episoade ce s-au derulat extrem de repede. Multumesc fratelui meu pentru tot sprijinul acordat si de asemenea celor doi romani ( Adina si Dan ) care au fost pur si simplu incredibili.

Aproape de miezul noptii, intr-o seara racoroasa de inceput de saptamana a lunii decembrie calcam pe pamant romanesc, pe aeroportul Baneasa. Ca de fiecare data cand am calatorit cu Andreea, sarcina preluarii de la aeroport a fost dusa la indeplinire de tatal ei. Un somn scurt ca si durata urmat de o zi ploioasa si lunga in care cele cateva antrenamente, vizita la club si raspunsuri tip sedinta la acuzatii si fitile nefondate imprastiate cu lasitate in lipsa mea a unui doritor inversunat de ciolan nemuncit au constituit activitatile mele din prima zi petrecuta acasa. Fara a baga de seama, intunericul se instalase si ploaia se oprise, momente ce m-au prins in vartejul unei discutii destul de aprinse cu un parinte de sportiv "infestat" de acele informatii eronate. Soneria telefonului se face auzita la un moment dat si ecranul teleonului afiseaza un numar de telefon necunoscut mie...

M-am trezit conducand masina asa cum nu o mai facusem niciodata intr-o directie ce aproape ca o uitasem. Calatoream din nou, dar de aceasta data cu un scop total diferit de cele pe care viata ma obisnuise pana atunci. Ma indreptam spre leaganul copilariei mele, un satuc ascuns in spatele unui deal ce este punct de hotar intre judetele Valcea si Gorj si care se intinde cat cuprinzi cu ochii pe Valea Marului. Un satuc ferit de sagetile lumii moderne, un satuc unde copil fiind cutreieram in voie si in picioarele goale vaile si padurile, gonind nebuneste ba dupa vacile aflate in grija ce scapasera in lanul de porumb, ba dupa semanatoarea uriasa ce secerea spicurile de grau, ba dupa ceilalti copii cand jucam prinzatoarea. Momente unice retraite prin intermediul unui amalgam de senzatii vizuale ce curgeau necontenit amestecate cu lacrimi mari ce izbucnisera si alunecau in voie pe obrajii vesnic nebarbieriti, in timp ce masina asezata pe sosea avansa nestingherita ca intr-un vis catre casa bunicilor, casa copilariei mele.

Ajunsesem in aceste locuri dragi dupa atatia ani manat de vocea tremuranda auzita la celalalt capat al telefonului primit, desi in ultimii ani extrem de multe calatorii m-au avut ca martor. Nici una insa spre locul unde am fost crescut. A trebuit ca un necaz sa ma trezeasca si sa ma faca sa imi indrept privirea si spre locurile unde m-am simtit cu adevarat liber si unde am facut primii pasi in viata.

In aceea zi ploioasa de decembrie universul copilariei mele se zdruncinase cu adevarat pentru prima oara si probabil defintiv. A fost momentul in care am fost nevoit sa imi i-au ramas bun de la bunicul meu ce m-a crescut de mic copil, un dascal, un preot si om extraordinar. Orice insiruire de cuvinte nu ar putea oglindi invatamintele primite de-a lungul timpului sau o viata de om asa cum el a trait-o. Iti multumesc bunicule!

Am invatat ca de fiecare data cand soarta m-a pus pe drum a existat un inceput, dar si un sfarsit. Am spus ramas bun aproape de fiecare data acolo unde am poposit, dublat insa de "pana data viitoare, numai bine!", dar niciodata nu am crezut ca este posibil sa spui ramas bun pentru totdeauna. Este greu sa accept asa ceva, dar nu am puterea sa schimb nimic.

Este un altfel de a spune "ramas bun" si asta doare. Dar viata merge inainte.

O familie draga mie imi spunea nu cu mult timp in urma, cu ocazia unei aniversari a zilei de nastere: " Acum vei incepe adevarata lupta cu viata. Incearca sa fii pregatit sa iei si sa dai maximul...". Visurile copilariei in care cei dragi traiau asemeni povestilor cu Fat Frumos au luat sfarsit de curand, pentru mine realitatea este alta. Viata este scurta totusi si ea merita traita, cu bune si rele. Pentru cei ce inca mai au bunici, indiferent cat de departe sunt sau indiferent cat de ocupati sunteti voi, sa nu treaca luna fara sa vorbiti cu ei macar o data la telefon sau sa treceti pe la ei de cate ori se poate. Eu asa as face acum...

Ramas bun voua,

Pana la articolul urmator, numai bine...