Monday, December 10, 2007

Un altfel de a spune "Ramas bun" ...

Am parasit Vall d'Uixo la un pas de finala de simplu, dar cu multe amintiri minunate datorate Adinei si lui Dan care pana in ultima clipa nu au incetat sa ne surpinda placut.
Pelerinajul tenisistic pe meleagurile spaniole a luat sfarsit in ziua semifinalei pierdute, punctele si experienta acumulata fiind totusi benefice. Spun asta pentru ca se putea obtine un rezultat mai bun, spun eu, dar jocul Andreei creste ca si consistenta zi de zi, iar potentialul urias dublat de imensa placere de a juca tenis al ei imi da dreptul sa sper la "acel mai mult". Felicitari Andreea pentru rezultat, dar mai ales pentru jocul practicat!
Calatoria cu trenul inapoi spre Barcelona, reintalnirea cu fratele meu, achizitionarea pe ultima suta de metri de suveniruri pentru cei dragi si zborul cu avionul sunt episoade ce s-au derulat extrem de repede. Multumesc fratelui meu pentru tot sprijinul acordat si de asemenea celor doi romani ( Adina si Dan ) care au fost pur si simplu incredibili.
Aproape de miezul noptii, intr-o seara racoroasa de inceput de saptamana a lunii decembrie calcam pe pamant romanesc, pe aeroportul Baneasa. Ca de fiecare data cand am calatorit cu Andreea, sarcina preluarii de la aeroport a fost dusa la indeplinire de tatal ei. Un somn scurt ca si durata urmat de o zi ploioasa si lunga in care cele cateva antrenamente, vizita la club si raspunsuri tip sedinta la acuzatii si fitile nefondate imprastiate cu lasitate in lipsa mea a unui doritor inversunat de ciolan nemuncit au constituit activitatile mele din prima zi petrecuta acasa. Fara a baga de seama, intunericul se instalase si ploaia se oprise, momente ce m-au prins in vartejul unei discutii destul de aprinse cu un parinte de sportiv "infestat" de acele informatii eronate. Soneria telefonului se face auzita la un moment dat si ecranul teleonului afiseaza un numar de telefon necunoscut mie...
M-am trezit conducand masina asa cum nu o mai facusem niciodata intr-o directie ce aproape ca o uitasem. Calatoream din nou, dar de aceasta data cu un scop total diferit de cele pe care viata ma obisnuise pana atunci. Ma indreptam spre leaganul copilariei mele, un satuc ascuns in spatele unui deal ce este punct de hotar intre judetele Valcea si Gorj si care se intinde cat cuprinzi cu ochii pe Valea Marului. Un satuc ferit de sagetile lumii moderne, un satuc unde copil fiind cutreieram in voie si in picioarele goale vaile si padurile, gonind nebuneste ba dupa vacile aflate in grija ce scapasera in lanul de porumb, ba dupa semanatoarea uriasa ce secerea spicurile de grau, ba dupa ceilalti copii cand jucam prinzatoarea. Momente unice retraite prin intermediul unui amalgam de senzatii vizuale ce curgeau necontenit amestecate cu lacrimi mari ce izbucnisera si alunecau in voie pe obrajii vesnic nebarbieriti, in timp ce masina asezata pe sosea avansa nestingherita ca intr-un vis catre casa bunicilor, casa copilariei mele.
Ajunsesem in aceste locuri dragi dupa atatia ani manat de vocea tremuranda auzita la celalalt capat al telefonului primit, desi in ultimii ani extrem de multe calatorii m-au avut ca martor. Nici una insa spre locul unde am fost crescut. A trebuit ca un necaz sa ma trezeasca si sa ma faca sa imi indrept privirea si spre locurile unde m-am simtit cu adevarat liber si unde am facut primii pasi in viata.
In aceea zi ploioasa de decembrie universul copilariei mele se zdruncinase cu adevarat pentru prima oara si probabil defintiv. A fost momentul in care am fost nevoit sa imi i-au ramas bun de la bunicul meu ce m-a crescut de mic copil, un dascal, un preot si om extraordinar. Orice insiruire de cuvinte nu ar putea oglindi invatamintele primite de-a lungul timpului sau o viata de om asa cum el a trait-o. Iti multumesc bunicule!
Am invatat ca de fiecare data cand soarta m-a pus pe drum a existat un inceput, dar si un sfarsit. Am spus ramas bun aproape de fiecare data acolo unde am poposit, dublat insa de "pana data viitoare, numai bine!", dar niciodata nu am crezut ca este posibil sa spui ramas bun pentru totdeauna. Este greu sa accept asa ceva, dar nu am puterea sa schimb nimic.
Este un altfel de a spune "ramas bun" si asta doare. Dar viata merge inainte.
O familie draga mie imi spunea nu cu mult timp in urma, cu ocazia unei aniversari a zilei de nastere: " Acum vei incepe adevarata lupta cu viata. Incearca sa fii pregatit sa iei si sa dai maximul...". Visurile copilariei in care cei dragi traiau asemeni povestilor cu Fat Frumos au luat sfarsit de curand, pentru mine realitatea este alta. Viata este scurta totusi si ea merita traita, cu bune si rele. Pentru cei ce inca mai au bunici, indiferent cat de departe sunt sau indiferent cat de ocupati sunteti voi, sa nu treaca luna fara sa vorbiti cu ei macar o data la telefon sau sa treceti pe la ei de cate ori se poate. Eu asa as face acum...
Ramas bun voua,
Pana la articolul urmator, numai bine...

No comments: