Instiintare catre presa romaneasca

Caci altfel nu stiu cum sa le zic la urmatoarele randuri. Mai sunt cateva ore pana la plecarea din Melbourne si nu m-am putut abtine sa nu atrag atentia ca au aparut destule dezinformari sau umflari caraghioase ale realitatii traite:
1. Ema se simte bine, inca din ziua meciului organismul ei raspunzand rapid la procesul de recuperare.
2. Dimineata devreme acasa, dupa amiaza la pranz dupa meciul Emei, pe data de 29 ianuarie, am trimis personal un mail echipei OpenTenis in care am anuntat retragerea si cauzele in care acestea s-au produs. Datele prezente in materialul respectiv sunt cele reale si ei sunt singurii care au avut exclusivitatea stirii. Stirea o gasiti aici.
3. Cuvintele "drama" si "scaun cu rotile" aparute in presa romaneasca sunt cuvinte folosite in conjuncturi nefericite care agraveaza o situatie de fapt, si nu e cazul.
a) nu este o "drama", Ema poate merge, nimic nu a fost rupt, a fost doar un nefericit moment. Faptul ca a parasit terenul asa nu corespunde cuvantului "drama", cu atata mai mult cu cat zambetul s-a reinstalat dupa cateva minute de la iesirea de pe teren.
b) "scaunul cu rotile" a aparut ca procedura standard a regulamentului in astfel de situatii, el a fost optional si ales datorita faptului ca drumul de la Hisense Arena pana la Rod Laver Arena ( unde se gasea biroul medical ) este destul de lung. Ema putea calca pe picior, mai greu, dar putea merge. Ema NU a parasit terenul in scaunul cu rotile pentru ca nu mai putea merge, ci pur si simplu pentru ca fost cea mai facila posibilitate de deplasare pentru a indeplini toate formalitatile cerute in astfel de situatii.
c) personal am condus scaunul cu rotile si personal am stat cu Ema pe tot drumul pana spre Rod Laver si pana la spital. Nu a fost vorba de nicio drama, atmosfera a fost in regula si normala, singura suparare, daca vreti, fiind aparitia accidentarii.
4. Ema NU a facut entorsa in urma unei alergari la fileu, ci datorita unui contre-pied in lung de linie intamplat exact in aproprierea liniei de fund dupa o schimbare brusca laterala-inapoi, care dupa cunostintele personale este UN PIC diferita. Informatiile preluate din alte ziare, fie ele si internationale, nu corespund datelor reale, cu atat mai mult copierea lor fara lipsa de informare constituie lipsa de profesionalism.
5. Mi-am exprimat si descarcat personal intr-un articol postat pe acest blog pe care il cititi mai jos in care puteti citi si altceva din acele momente, in cateva zile va apare si o stire pe Olimpia Tenis ... pentru cei ce ii intereseaza.
Nu vad deci unde este "drama", nu vad de ce dupa "scaunul cu rotile" absolut nimeni nu a mentionat faptul ca a fost o OPTIUNE si nu o NECESITATE, nu vad unde a fost "alergarea inainte" ... nu le vad. Le consider intoxicari si denaturari ale realitatii, si desi nu e nimic grav, una e sa publici ce a fost asociat cu conjuntura si una e sa anunti ca departe de casa "dezastrul" a lovit. Ma astept ca la aeroport sa vina si o salvare, ca sa continuam "drama". Nu e cazul, ajung doar parintii sportivei, caci nimic nu a fost grav, insa suficient incat sa opreasca un meci in care o sportiva isi lupta sansa.
Recititi stirea de pe OpenTenis toti cei care copiati eronat si, poate, inca o data, e cazul si timpul sa va documentati de la sursa cand vrei sa postati stiri. In cazul de fata sursa a fost OpenTenis si apoi, poate sportiva, antrenorul, blogurile anuntate ...
Si, ca sa inchid, ce credeti ca a spus Ema cand a citit ce s-a scris? Stie cineva?
Sa vina un redactor de la publicatiile ce au scris si ii voi sopti la ureche ... poate asa vor invata sa isi faca meseria cum trebuie, nu cu "merge si asa".
Cu drag,

A fost si asta a fost :)

Au trecut deja multe minute bune de la ceva la care nu am avut solutie. Pur si simplu niciun back-up. Nici macar nu mi-a trecut prin cap ca acel ceva poate exista sau poate apare ca sa pot sa imi pun intrebarea cum sa fac sa am o solutie. Datoria sportivului e sa joace, a mea e mereu sa il asigur: "I've got your back!" ... pana acum asa a fost, dar nu si azi. Azi nu am avut solutie. Nicio solutie.
"Imi pare rau" mi-a spus Ema undeva pe seara, de parca a avut vreo vina. Stia insa ca m-a afectat la fel de mult ca si pe ea. Stia ca undeva, intr-un colt al terenului, langa si alaturi de ea, mai fusese cineva implicat. Credea ca din vina ei lupta incetase prea devreme fata de ce se putea face, simtea cumva sa isi asume responsabilitatea pentru ceea se intamplase. Am zambit. Nu eram suparat pe ea. Eram suparat pe mine. Nu-i asigurasem spatele. Nu mi-a trecut prin cap ca poate exista si altceva in afara de "daca joci inalt ea va ataca pe cros" sau de "sa bei apa, sa respiri fortat la greu" sau de "vioaie si strange pumnul la inceput" sau de "schimba ciorapii la set-set daca va fi cazul" ... o accidentare? Nu mi-a trecut prin cap ca poate exista asa ceva.
Am ajuns la meci. Ars de soare mi-am pus un prosop in cap, un prosop pe picioare si cateva sticle cu apa langa. Simteam doar ochii cum se misca si fata palmuita de vantul cald. Era suficient cat sa pot sa ii asigur spatele sportivei. Urma inca un meci. Dincolo de gard Ema incepuse lupta ei. Ii auzeam respiratia ingreunata de caldura, simteam eforturile depuse la fiecare punct si inconfundabilul scartiit al adidasilor. "Hai, pe rever, mai inalt!" ii strigam. Intorcea capul repede si absorbea indicatiile. Ii asigurasem spatele inca o data, iar pumnul strans dupa cate un raliu declansa noua etapa. Pas cu pas. Apoi iar greu: "Nu mai pot, e sufocant!" si grimasele strapungeau ochii mei. "Hai, respira, hai acum!". Si iar strangea pumnul.
In tribuna era iadul, dar nu se compara cu ceea ce era pe teren. Imi era greu, dar acolo in teren sportivului ii era infernal de greu. Am jucat in doi fiecare punct, traind la maxim fiecare punct. Acum s-au dus. Au fost ... si asta a fost ... desi ele raman undeva acolo.
O vad si acum intrebandu-ma:"Nu mai pot juca, ce sa fac?" Eram acolo cu un singur scop: sa o ajut sa scape din situatia grea. Eram ultimul bastion al increderii. Eram cel ce ii putea spune care este ultima decizie buna pentru ea. Eram cel in care avea incredere, iar ochii ei au fixat atat de bine pe ai mei. Eram cel cu "I've got your back!". Ca de fiecare data, dar nu si azi. Azi nu am avut solutie.
A fost doar un meci, dar nu si unul oricare. Invatase sa piarda cum trebuie pentru a putea castiga, zambind dupa setul pierdut la lupta si debordand de calm si solutii in al doilea. Fusese atenta in trecut, iar azi reusise sa puna in practica. Ii asigurasem spatele. Atat imi si dorisem. Dar aparuse o necunoscuta. A luptat cu ea pana nu a mai putut. A cerut sprijinul. Si el nu a venit. Si-a dorit enorm sa castige, cu atat mai mult cu cat juca tenis pentru a putea pretinde ca poate castiga. Ii era greu, dar era fericita ca poate face cu mingea ce vrea, iar atunci cand nu gasea solutii, stia ca cineva i le va da. Iar asta este ceea ce doare cel mai mult. Ca ea nu a mai gasit solutiile, iar ele nici nu au venit. Nu conteaza cauzele, ele pur si simplu nu au venit.
“Nu mai pot juca, ce sa fac?” a asteptat raspunsul meu. Isi dorea sa afle si ultimul sfat, unul in care avea increderea finala. I-am dat sa aleaga repede la limita coaching-ului, dar isi dorea sa nu renunt eu. Isi dorea sa trag in continuare de ea, isi dorea sa ii spun inca un “Hai!”, pentru ca toata lumea era impotriva ei. Nu mai putea juca, nu mai era lasata sa joace, dar astepta in continuare ce ma rugase. “Hai sa il luam si p-asta” am apucat sa zic scurt si am strans pumnii, ducand un Doamne ajuta in gand in secunda doi. Era langa mine, la cativa metri. A facut ochii mari si am auzit un scurt “asa” … a strans pumnul putin si cat ai clipi din ochi, intr-un singur picior, a castigat doua puncte. Mai aproape cu doua puncte de noul obiectiv. Renuntasem la a castiga meciul. Doream doar sa ajungem in vestiar la set-set. A fost un acord tacit pe propria raspundere luat din priviri. Ii asigurasem inca o data spatele, poate nu cea mai buna alegere in astfel de cazuri, dar era ceea ce isi dorea. Am riscat, dar asa am gandit. Pana la capat impreuna.
Si bang … vad arbitrul cum intra. Vad cum o opreste. Vad cum totul se sfarseste. Transpiratia curgea in disperare. Vorbeam fara oprire. “Just two more points, let her play!” … am explicat ca intelegem, ca ne asumam consecintele, dar ea inca poate sa joace totusi putin, cu atat mai mult cu cat poate peste sase ore situatia va fi alta. Niciodata nu ai de unde sa stii. Am sperat cot la cot cu ea ca vom reusi. Nimic insa.
Am aruncat prosoapele de ura. Am aruncat geanta de ura. Nu pe arbitru. Nu pe doctori. Ei au facut “by the book” pentru binele sportivei. Nici pe Ema. Ea a luptat permanent. Imi era ciuda pe mine. As fi dat piciorul meu, as fi facut orice numai sa o lase sa joace inca putin. Trecusem repede peste accidentare. Acum insa ma gandeam la amandoua. Ma gandeam la sutele de secunde de dinainte in care am cautat tot ce se putea pentru a sparge “codul” adversarei. Luasem in calcul vantul, caldura, arbtrii, propria ograda. Asteptam necunoscutul sa ne provoace, dar nu in asa fel. Ma gandeam la ce se jucase. Cum se jucase. Nu mai simteam nimic in momentele ale. Decat ura.
Am acceptat cu greu ca meciul s-a terminat. E greu poate de explicat de ce, dar cu atat mai mult e greu sa pot spune ce incarcatura a fost inainte si in timpul meciului. Vroiam sa castigam pentru ca Ema juca tenis pentru a castiga, pentru ca de aceea ajunsesem aici, pentru ca asta era obiectivul nostru. Sa castigam meci cu meci si de ce nu, si pe ultimul …
Am ajuns la spital impingand caruciorul. In fata noastra un TV, in spate niste scaune. Am lasat-o cu fata la TV pentru ca era tenis, iar eu m-am asezat in spatele ei. "Ce faceti? Intoarceti-ma cu fata la dvoastra, tenis am vazut o viata, pe dvoastra va stiu doar de un an!" ... trecuseram deja peste. Amandoi. Incercam sa mergem mai departe, dar era evident ca nu era asa usor.
Am pierdut atatea meciuri cu sportivii incat nici nu mai stiu numarul lor. Dar de fiecare data am avut o solutie ce nu a putut fi pusa in practica din vina mea, din vina lor, din vina adversarului, din vina arbitrului, din vina cuiva. Am inteles asta si am mers mai departe pentru a imbunatati. Azi am regretat insa atat de mult ca am continuat sa sper ca mereu exista o solutie... Atunci cand esti in spatele sportivului ultima bariera de protectie iti apartine. Nimic nu trebuie sa treaca de tine. Daca trece iti poti lua bagajele si te poti duce acasa. Nu e loc de tine in spatele celui ce se bazeaza pe tine ca ceea ce i-a scapat lui nu poate fi rezolvat de back-up.
Acum e timpul sa imi fac bagajul. Il voi cara pana acasa si acolo o sa il arunc cat cuprind cu ochii. Mi-as dori sa fiu un email lipsit de sentimente la care sa atasez bagajele, cineva sa imi dea “sent” si sa ajung acasa imediat. Dar stiu ca nu se poate. Nu ca nu as putea sa nu fiu scanat, ci pentru ca pana si mailul are limita de “greutate”. Cum eu sunt un ditamai rinocerul, imi ramane sa stau chircit intr-un cocosatele Australiei pana la destinatia finala … scumpa casa draga.
Abia astept sa ii vad pe ai mei, sa ma trezesc dimineata dupa un drum atat de lung ca sa ma duc la antrenament la Andreea si nea Oni si dupa sa imi i-au nepotelul de la gradinita si sa il duc la “kids land” … imi e atat dor de ei toti! Nu am uitat prietenii … sper sa nu se supere, dar ii scot si pe ei in oras dupa … sa simt ca in sfarsit sunt acasa.
PS: Nu am apucat sa jucam ultimul meci, dar l-am castigat pe ultimul jucat … totul a fost si asta a fost :(
Cu drag,

Experiente ...

Ma intreb cu o oarecare curiozitate ce spuneti voi cei ce cititi rezultatele de aici din Melbourne sau le analizati flegmatic dupa ce ati dat click pe web site-ul oficial analizand foaia meciurilor? A castigat "x", deci e bine, a pierdut "y", deci ce naspa. Cam asa ceva, nu? Sau poate o spun eu prea dur caci sunt un pic mai mult decat obosit si am o scuza oarecum in a arunca cu cuvintele.
Luati-o cum vreti, dar din partea cealalta a baricadei rezultatele ascund extrem de multe contrariuri survenite si parvenite crud in fiecare secunda, grenade la propriu ce le primesti in plin si pe care, singuri sau in echipa, trebuie cumva sa le dezamorsezi repede pentru a putea lupta si tu ca individ cu ceea ce ai in sacosa umpluta zi de zi la antrenament sau , pur si simplu, in trecut. De cele mai multe ori "x" joaca cu "z" si de acasa spui repede cam cum ar fi sa fie in viitor, poate si de ce nu si de aici din linia intai, dar de atat de multe ori intervin cauze ce tin de tabara noastra, cauze ce tin de tabara adversa, cauze ce incurca amandoua taberele ( gen clima ) si cauze ce sprijina cu zambetul pe buze tabara adversa.
Ar mai fi fost posibil si "cauze ce sprijina cu zambetul pe buze tabara noastra" , dar asta este un subiect ce comisia arbitrilor din tenis din Romania nu o preda nici in ruptul capului pentru ca noi suntem fair play, cinstiti, onesti, nepatati, minunati ... asa imi vine acum sa le duc o caseta inregistrata de aici sa vada si fluierasii nostri cum atunci cand gazda joaca contra oaspete regula este "totul la noi, ce ramane le dam SI lor". Ar putea insemna ca provoc in aceste momente dezechilibre la nivelul constiintei arbitrilor romani coordonati impecabil in scopul dreptatii de catre comisia centrala de arbitri, nu? Imi pare rau ca am tupeul macar sa scriu despre acest subiect legat de arbitrii romani si diferentele aplicate in viata de zi cu zi de alti arbitrii, cand un sportiv trebuie invatat sa joace indiferent de ceea ce este impotriva lui ... dar as ruga unul dintre inteleptii care dau astfel de sfaturi academice la fiecare turneu futures sau ceva de genu' sa se uite in ochii jucatoarei mele care dupa ce a muncit ca robul pe o temperatura de aproape 40 de grade, sub ochii ei, sub ochii mei si a tuturor, a fost dezavantajata, ca sa nu zic furata, de cei ce aplica acelasi regulament international, dar cu ai dracului alti ochelari.
Am stat trei ore in soare la un meci Ema contra Isabella Holland in turul II pe tabloul de juniori a Australian Open ... m-am ars de soare, m-am consumat vizibil ... eu ca eu, dar de partea cealalta a gardului, Ema era si daramata fizic ... muncise pentru fiecare punct, dar de fiecare data, in fiecare set, cate trei-patru puncte au fost pur si simplu acordate de la linie cu acordul scaunului ... ce poti spune cand un sportiv se uita epuizat la tine si iti spune glasuit:"nu e corect, muncesc degeaba!" ... nimic ... strangi din dinti, tragi de sportiv, incurajezi si speri sa poata trece peste ... si de ce toate astea? Pentru simplul fapt ca adversara era australianca, pentru simplul fapt ca primise Wild Card la senioare si nu se putea sa piarda asa repede la junioare, pentru simplul fapt ca trebuiau sa isi ocroteasca investitia.
Scrie cumva ceva despre asta in statisticile celor ce cititi scorul transcris alb-negru pe o bucata de display color de laptop? Cu siguranta nu ... raman doar experiente triste ale unei sportive ce are vina ca munceste, ale unui antrenor ce are vina ca dubleaza munca ... in vecii vecilor nu vom reusi sa fim ca ei ... pentru ca noi nu numai ca nu "inchidem" ochii uneori la greu, dar de multe ori parca vrem sa le facem rau alor nostri. Si asta mi-o asum cu fapte traite sau, mai bine zis, cu experiente ale trecutului care, cu mana pe inima, sunt atat de diferite ...
As mai avea de spus multe, mai ales la capitolul "cauze ce tin de tabara noastra", si mai ales cum e sa ajungi sa redai in cateva cifre postate pe internet increngatura de evenimente succesive terminate cu happy end, dar e deja prea mult ... ce ar trebui sa stiti e poate ca fiecare rezultat ascunde o altfel de realitate, pentru majoritatea de acasa ea ramand "usoara si frumoasa"!
Cu drag, din Melbourne,

Melbourne Park Restauration - exclusiv!!!

... continuare de pe Olimpia Tenis si OpenTenis ...

Proiectul in format video


( calitatea imaginii si vocile ce se aud in fundal nu sunt exceptionale, sunt asa cum sunt, dar atat s-a putut face cu aparatura existenta avuta la indemana :) ... )

Proiectul in imagini











La un click pe Coach's Corner II gasiti poze cu Elena si Ana Bogdan ...

Din Melbourne,
Cu drag,

Melbourne Park

... Continuare de pe OpenTenis ...
Vantul continuu a fost inlocuit de cateva adieri calde, terenurile de greenset imprejmuite de gardurile fara prelate au predate stafeta terenurilor de plexicushion “ambalate” intr-un albastru placut ochiului, in locul casutelor sunt inaltati cativa zgarie nori, micul bus ce a tinut loc de “transportation” a crescut vertiginous devenind un “shuttle” in toata regula si, stai … pe langa mine tocmai a trecut Roger Federer. E clar, am ajuns la Melbourne Park, ultima escala planificata.
O senzatie placuta de ameteala incepuse sa isi faca simtita prezenta in primele minute petrecute in Rod Laver Arena in cautarea biroului destinat acreditarii sportivilor si antrenorilor, cu atat mai mult cu cat schimbarea brusca de la climatul juvenil de cu ceva ore in urma la zumzetul spectatorilor din Melbourne Park era cum nu se poate mai reala. Un amestec de nostalgie si nou se contopea …
Ne-am intalnit cu Sorana si Monica pe terenurile de antrenament de la Albert Reserve ( alaturi de Alina si Calin – antrenorii sportivelor) inainte de a pleca spre acreditare, am schimbat cateva vorbe si apoi i-am lasat sa isi continue in liniste pregatirea. I-am rugat sa ne ajute cu un antrenament pe aceste terenuri, caci dat fiind faptul ca era d-abia vineri si pana duminica niciun picior de junior nu avea voie sa calce in Melbourne Park sau Albert Reserve ( baza oficiala de antrenament ), conform indicatiilor organizatorilor care doreau ca seniorii si senioarele sa isi desfasoare in liniste antrenamentele de meci. Si ne-au ajutat imediat, adica Alina, mai bine spus, programand un antrenament in aceeasi dupa amiaza.

Trecusera deja senzatiile ce ne furnicasera placut si, dupa Ema a schimbat un mesaj cu Andrei, ne-am intalnit cu el, Horia, Gelu ( fizioterapeutul ) si inca un roman in fata la “player’s desk” din subsolul arenei Rod Laver. Tocmai terminasera meciul de dublu din turul al doilea, erau destul de bucurosi cu totii, astfel ca au urmat cateva minute bune de palavragit vrute si nevrute. Ne-a ajutat la randu-i lui si Andrei cu un antrenament, de aceasta data la Melbourne Park, intr-un mod original: s-a dus la “practice desk”, a programat un antrenament a doua zi dimineata pe numele Pavel, a luat 6 mingii noi, s-a intors si “maine la ora 9 aveti treaba!” ne-a spus-o razand si ne-a inmanat mingiile.

Adaptarea la noile cerinte in aceste conditii a fost mult mai placut si eficient realizata, cateva sedinte de pregatire fizica intregind programul acestor zile. O vizita obligatorie la Gran Hyat ( hotelul oficial al seniorilor situat in centrul Melbourne-ului ) pentru ca Ema sa vorbeasca cu cei de la Wilson si Lotto, dar si o plimbare nedorita prin parc au mai fost atasate. De ce plimbare nedorita? Un taximetrist ne-a demonstrat ca proverbul romanesc “padure fara uscaciuni nu exista” este adevarat si de asemenea ca exista si un drum mult mai lung decat cel normal de la hotel de Melbourne Park ( in prima zi nu am vut “shuttle” ), astfel ca la un moment dat l-am oprit, ne-am intors !!! pe jos ( caci trecusem de complexul tenisistic in mod vizibil !!! ) si am mers ceva prin parc pana la Rod Laver Arena.

Dar, se mai intampla si ciupituri de genu’ asta, cred sincer insa ca se preda un curs universal valabil la taximetristi, ceva de genu’ “arde-l pe strain, iar daca se prinde fa-te ca nu intelegi ce zice”.

Cateva poze ... pe Coach's Corner II!

Din Melbourne,

Cu drag,

A pierde e ceva, dar a invata cum sa pierzi e altceva!

Cel mai frumos lucru in tenis e atunci cand castigi. Cel mai greu e atunci cand pierzi, ceea ce poate deveni un cosmar daca iti propusesei sa castigi, daca iti doreai prea mult sa castigi, daca nu accepti sa pierzi un meci cu un adversar ( oricare ar fi el si oricare ar fi relatiile trecutului cu el ) si atunci ignori ca s-ar putea sa si pierzi.

Inaintea meciului competitional absolut fiecare sportiv isi propune un singur lucru: sa castige. Un lucru absolut normal la prima vedere, dar atat de repede divizat de felul in care percepe el acest obiectiv. Apare o singura intrebare ce macina: cum vei juca jucatorule meciul ce va urma? Sa castigi sau sa nu pierzi? Este poate cel mai dur adversar care apare inaintea unui meci, un adversar ce tine de propria persoana, un adversar ce poate deveni aliat intr-o lupta ce coeziunea dintre EU cel joaca ( exteriorul ) si EU cel cel gandeste, planifica si da comenzi ( interiorul ) devine un liant indispensabil in asternea linistii si luciditatii necesare aplicarii unui plan tactic, a unei deplasarii eficiente, a unei atitudini constructive, a selectarii back-upului in situatii de urgenta.

De ce se schimba antrenorul? Pentru ca sportivul incepe sa piarda.

Care este prima “rugaminte” a sportivului catre noul antrenor? Sa il ajute sa castige.

Avem deci o relatie victorie-infrangere care guverneaza echilibrul unui jucator, al unei echipe, al unui drum de sportiv. Sportivul vrea “doar” sa castige, iar cel ce ii va aduce asta va sta in spatele lui. Sportivul insa vrea sa si piarda? Raspunsul e “nu” categoric. Iata insa ca de cele mai multe ori asta se si intampla, iar cel ce nu schimba asta va disparea de pe banca. Dar … daca cel ce sta in spatele sportivului il invata “cum sa piarda” si sta si pe banca?

Se spune ca victoriile aduc incredere, dar oare ele aduc cu ele si progresul? Cu siguranta ca da, dar nu-i asa ca la prima “abatere”, totul se duce de rapa? Apar frustrarile, “nu mai bat pe nimeni”, “nu merge dreapta”, “nu sunt in stare de nimic” etc., numai pentru ca nu mai sunt victorii. Atunci, cum ramane cu progresul? Ca daca castigi 3 meciuri la rand poti spune ca ai progresat si joci tenis, dar dupa primul meci pierdut te simti ca un incepator … Oare nu infrangerea “controlata” constient ar fi o caramida mai palpabila in vederea dezvoltarii continue? Prin simplu fapt ca probabilitatea sa pierzi un meci e de fiecare data mai mare, cu atat mai mult cu cat intr-o saptamana ai de jucat 4-5 meciuri in care la fiecare “sigur” poti pierde si “poate” poti castiga.

Atunci cand pierzi, ceva nu merge si atunci se cauta solutii:

1. Echipa ramane la fel, dar se schimba metodele sau se imbunatatesc pentru a aduce victoria.

2. Echipa se destrama si se cauta omul cu metodele care pot aduce victoria.

Amandoua sunt valabile si amandoua aduc victoria, dar doar pana intr-un punct. De ce? S-au schimbat doar cauzele conexe “esecului” ( antrenorul ) sau s-au imbunatit cauzele tangente “esecului” ( metodele de antrenament si implicit implicarea constructiva a sportivului ). Si stiti de ce? Pentru ca vrem doar “sa castigam” sau “sa invatam cum sa castigam”, ignorand faptul ca intr-un meci cineva va pierde, iar acela poate fi cel ce “invata sa castige” in mod constant. Suna paradoxal, nu? Majoritatea o sa intrebe acum: “Pai de ce ne mai antrenam? Nu sa castigam?” … cu siguranta ca da …

Haideti sa analizam fiecare sedinta de antrenament tehnico-tactic, fizic, mental, educational, cum vreti. Nu pasiti pe teren pentru a lovi mai bine,? nu mergeti la pregatire pentru a fi un atlet mai bun? nu mergeti peste tot pentru a fi mai bun? raspunsul e da. Atunci nu ar trebui sa si castigati? Faptul ca se si pierde un meci depinde de foarte multi factori, iar unul dintre cei mai obiectivi este adversarul direct invatat si el la randul lui acelasi lucru simplu: sa castige! Cine ar trebui sa castige deci?

Intr-o lupta in care poti castiga si poti pierde in acelasi timp, “invatarea” a CUM sa castigi este un lucru necesar. Dar daca “invatarea” a CUM sa pierzi s-ar efectua, atunci nu am fi mai puternici? Sunt cateva lucruri de spus in special la a “invata” CUM sa castigi pe cineva, pentru ca de cele mai multe ori sportivul este invatat sa castige asa CUM vrea antrenorul sau parintele si mai putin CUM vrea instinctual interiorul sportivului ( dar asta este alt capitol ).

Dupa un meci, sportivul antrenat de mine a pierdut. Suparat, dezamagit, vorbeste intr-un final:

El: ”Am pierdut”. Eu: “De ce?”

El: “Nu stiu!”. Eu: “Ai vrut sa castigi?

El: “Da, normal, doar nu am vrut sa pierd”. Eu: “Sau poate ai vrut sa nu pierzi, ca parca ai fost cam agitat?”

El: “Eh nah, cum sa imi fie mie frica de … “

Unul din marile capitole pe care un antrenor trebuie sa le dezvolte este legat de autoevaluarea corecta si eficienta a sportivilor aflati in pregatire, mai ales atunci cand lucrurile nu merg asa cum s-ar fi asteptat fiecare, iar “esecul” este cel mai la indemana. Este inacceptabil ca un sportiv a fie invatat “sa piarda”, dar atat de folositor poate fi pentru el a il invata “cum sa piarda”.

Si primul lucru este legat de atitudine:

- Pe teren si in afara lui

- Inainte de meci, in timpul meciului ( MAI ALES ) si dupa meci

- Pe plan mental ( interior ) si de postura sau bodylanguage ( exterior )

Si apoi de constientizarea faptului ca “a pierde” nu e grav, ci “felul in care pierzi” poate deveni destul de grav, un upgrade la nivelul mentalitatii ce contribuie la dezvoltarea spiritului de luptator indiferent de situatia in care te afli, fie ea de avantaj sau dezavantaj. A pierde sau a castiga un meci depinde de multe ori de cate o minge, dar de multe ori de “felul” in care ai simtit sa joci acea minge. Un simt ce vine dintr-un automatism format prin invatare si exercitiu, astfel ca “a invata” sa castigi combinat cu “cum sa si pierzi cum trebuie” va deveni o formula de castig in anii ce vor urma.

Eu:”La scorul de 5-5 ai inceput sa dai cu racheta ca a sarit prost. De ce?” . El: “Imi doream sa castig punctul acela pentru ca era important.”

Eu:“Bun, dar deja era pierdut, ce mai puteai face? Nu era mai bine sa te pregatesti pentru urmatorul punct?”. El: “Poate, dar nu a fost drept!”

Eu:”Drept, nedrept, ai pierdut ghemul si ai mai si dat inca o data cu racheta, nu mai spun cum ai facut!”. El:”Daca mingea ar fi sarit cum trebuie … “

Eu:”Mingea putea fi pierduta prin multe alte posibilitati, din vina ta, a adversarului sau in acest caz din vina terenului. Nu e mai bine ca in acele momente sa accepti ca ai pierdut punctul si sa mergi mai departe?” . El:”Poate, nu stiu, dar cum poti fi linisitit cand daca ar fi sarit bine castigam!”

Eu:”Daca ar fi sarit bine POATE castigai, dar a sarit prost si ai pierdut pentru ca nu ti-ai mai dorit sa castigi. Si stii de ce?” .El:”Nu!”

Eu:” Nu ai acceptat greseala si te-ai deconcentrat de la obiectivul tau si anume a castiga, astfel ca de acolo nu a fost decat un pas pana la terminarea setului. Ce spui, e asa sau nu?”. El: “ poate asa e, sincer m-am enervat si m-am grabit dupa la urmatoarea mingea, apoi el a lovit bine … “

Eu:”Daca jucai mingea la care te-ai enervat, situatia ar fi fost alta, chiar daca ar fi jucat si el bine un punct.”. El: Asa e, ar fi fost poate 30-30 si poate era si el un pic mai tensionat!”

Eu:”Ai vazut?”

Cu drag,

Coaching de parinte ...

Cateva randuri in plus adaugate la cele de pe Olimpia Tenis …
Minge de meci la Ema. De fapt, trei mingi de meci … la scorul de 63, 52, 40-0 si serviciul. Inca o data, ca pe tot parcursul meciului, aud “Come on girl, that’s good, keep trying” … cat ai clipi meciul se termina. Aplauze scurte, cateva incurajari si totul a luat sfarsit prin fair-play-ul tipic englezilor: “good match, good luck in the future!” la adresa noastra.
Undeva in departare, adversara Emei statea pe scaun si isi impacheta in graba lucrurile. Intr-un final a iesit din teren, aruncandu-si frustrata geanta. “It’s ok my darling, it was a good match” a strapus aerul imediat, inca o data pe parcursul ultimelor zeci de minute. Si a zambit. Larg, atat de larg.
Am plecat … dar am ramas cu gandul la ceea ce vazusem si auzisem atat de ritmat intr-un meci de tenis, o lectie data de … un parinte de sportiv englez. Sportivul a jucat un meci in care parintele a fost aproape de el punct cu punct, un meci in care parintele a inteles ca nu e lupta lui si, cu atat mai mult, el nu este antrenorul sportivului. In fiecare moment a incurajat pozitiv, in fiecare moment a sprijinit de pe margine prin incurajari si nu indicatii, in fiecare moment a fost un parinte pentru propriul copil ce, in acele momente, se afla in postura de jucator.
Nu a plecat de la meci, nu a jignit, nu s-a strambat … a stat in acelasi loc, a zambit si atat de ritmat a incurajat simplu: “Come on girl!”. Sportivul a dus o lupta in care EL a jucat, EL a simtit placerea jocului, EL a pierdut. Si atata tot!
La victorie vedem des asemenea ipostaze in tenis. La infrangere insa totul se schimba. Azi am revazut inca o data ceea ce probabil nu cred ca vom reusi vreodata acasa: un parinte sa isi incurajeze copilul la infrangere, fara a tipa, fara a ameninta, fara a sta pe garduri, fara a se incrunta … doar prin zambet!
Si, pentru a reaminti, valoarea sportivei in cauza este de luat in seama, un loc 13 la juniori fiind o pozitie inaintata ce presupune poate mai multe asteptari decat cele ale unui pusti ce bate mingea pe maidanurile patriei!
Am postat si cateva poze pe Coach’s Corner II …
Cu drag,

Un PIC!

… continuare de pe OpenTenis …
Sportivii au mai inceput sa plece, lasand cele doua calculatoare de la receptia hotelului sa intre oarecum intr-un proces de odihna binemeritata dupa maratonul online al ultimelor zile, moment prielnic sa receptionez ceva unde net si pe timpul zilei, in special de acasa.
Ce este tata acasa cu tenisul romanesc? Am citit ultimul ravas al lui Dumitru Haradau postat pe site-ul FRT, apoi mi-am ridicat privirea la flash-ul incorporat ce detaliaza o stire sumbra si atat de simpla despre ceea ce se intampla la Melbourne Park si, in acelasi timp, de parca nu ma saturasem deja, televizorul cocotat la inaltime undeva la cativa pazi improsca deja sunete marete: “Tomic! Tomic! Tomic!”. Pustiul rebel accesorizat cu ochelari nike a devenit peste noapte stalpul viitorului australian intr-un sport in care o parte din traditia tenisului este scrisa de ei, un rezultat atat de insignificant ce la prima vedere creeaza chiar stari de confuzie, dar urcat pe culmile performantei datorita faptului ca aici totul se speculeaza la maxim daca … daca ce?
Cu un clasament ATP undeva la cifra sapte sute, cu un palmares apropriat de juniorii nostri ( Orange Bowl castigat ca si Luncanu, un grand slam castigat ca si Halep ), cu un fizic mult sub cel al lui Copil Marius, acest pusti totusi va intra repede in lumea celor mari, dupa doar cateva ore de joc fata de cele cateva sute si zeci ale celor de-ai nostrii. Diferenta? Poate faptul ca e parte integranta dintr-un sistem ce detine una dintre cele patru chei de grand slam, astfel ca asigurarea cel putin a unui WC este o trambulina facila de reusita, un fenomen ce poate fi raspunsul de necomentat pe care un oficial de-al nostru ti l-ar tranti in fata la prima incercare de combat. Nu ne putem compara cu ei, si pana la urma asa si e, nu am ce spune, pana la proba contrarie totusi, caci asa cum Tiriac vrea sa detroneze Parisul la Madrid, la fel de simplu putea sa isi arunce ancora si asupra celor ce au potentialul de a reusi intr-un sport in care, daca el nu e un rechin, atunci cine?
Cu toate acestea, de exemplu, topul mondial al junioarelor atrage atentia ca din primele cinci sportive trei sunt romance, un adevar de netagaduit ce asteapta probabil sa devina o ironie a viitorului, ajungand sa ne intrebam ca intr-un balci de tara: “ de ce nu avem sportivi in prima suta si la seniori?” Aceste pustoaice atrag atentia inca o data ca poate cu un PIC de ajutor, situatia se poate schimba, iar asta nu presupune nici un WC la Grand Slam. Doar un PIC de sprijin, atunci cand cei ce au nevoie de el il cer sau, ar trebui sa li se ofere lor cei ce au demonstrat ca au valoare.
Dar noi ce facem in schimb? Ne batem pentru ciolan fir-ar mama lui a naiba ca de parca ar fi apocalipsa. Si asta de cand ma stiu, numai asta stim sa facem …
Ma uit la JUNIORUL Tomic in aceste zile si culeg roadele intrebarii pe care australianul si-a pus-o in sens invers:” Ce sa facem sa avem si noi un sportiv in prima suta mondiala?” … nu stiu care este raspunsul, dar iata ca la ei functioneaza.
Ma uit la JUNIOAREA Halep sau si mai mult la JUNIOAREA Bogdan si culeg roadele intrebarii eterne:” De ce avem juniori si nu seniori?” … nu stiu care e raspunsul, dar si la noi functioneaza … in sensul invers.
Turul trecut de Tomic este meritul lui, dar pana acolo altii si-au facut treaba. In special sistemul. Si apoi anexele lui. Iti trebuie liniste si ritm pentru a cladi constant un campion, dar constanta vine din liniste, iar linistea vine din coeziunea intre departamentele sistemului.
Din pacate, acasa nu e timp de pace, caci energie avem destula pentru un razboi chior intre tabere ce doresc reformarea unui sistem prabusit ce scoate de atat de mult timp noxe irecuperabile. Inghitim cat om mai putea, convins fiind ca daca vom continua cu luptele de strada toate minereurile de aur ale sportului alb romanesc vor fi epuizate in zadar … si asta va durea enorm.
Inchei, poate, cu o singura dorinta: fie ea vreme de pace, fie ea vreme de razboi, nu lasati sportivii sa sufere. Promovati valoarea cat puteti, spijiniti-o cat puteti, dupa care faceti ce vreti.
Din Melbourne,
Cu drag,

Musashi versus Melbourne?

Mai puteti rasfoi ocular si ceea ce urmeaza? Daca nu, va inteleg, daca da, ma bucur, astfel ca fie cum o fi, daca tot ati dat click, mergeti pana la capat … continuare de pe OpenTenis si Olimpia Tenis ...
Am terminat de citit “Musashi”, volumul al doilea si am ramas impresionat de ditamai bucata aplicata cu sabia de lemn de vestitul samurai lui Kojiro, adversarul lui pe tot parcursul acestei carti-rival a celebrului “Shogun”. Dar nu asta va intereseaza, nu-i asa? K...
“In the past, junior accreditation passes provided access to player seating on allocated days. Unfortunately access to Rod Laver Arena and Hisense Arena will not be available in 2009”. Asa s-au gandit ei australienii sa ingradeasca cu inca un pas dezvoltarea juniorilor de top, sperand ca ce? Ca or sa vanda cele cateva bilete si uite unde era profitul? Sau le poarta de grija juniorilor ce intarziau in “night session” sa vada si ei pentru cateva zeci de minute idolul lor? Oricare le e motivul, contribuie destul de mult la indepartarea juniorilor de acest grand slam de inceput de an, iar asta se vede si prin acest “cut-off” incredibil din acest an. Poate suna prea drastic, dar pentru cei ce nu stiu, pe langa faptul ca juniorii nu sunt tratati ca si viitorii profesionisti ( la toate turneele de Grand Slam, nu numai la Melbourne ), in Melbourne Park “tournament office”-ul este situat separat intr-o alta cladire decat restul, ceea ce devine stingher pentru cei ce aspira ca intr-o zi vor pasi peste granitele impuse constient de catre oficialii australieni. Si uite asa televizorul bate-l vina ramane principala sursa de adulmecat realitatea in tenis, caci atunci cand ajungi la botul calului te trezesti ca hangiul iti trage obloanele in mod intentionat: “pleaca pustiule de aici, nu e de nasul tau ce e in spatele portii!”. Dohhhhhh!
Atitudine indiferenta scriam pe OpenTenis, nu? Pe langa ce am scris mai sus, revin un pic la aceea atitudine de forta prezenta la sedinta tehnica din urma cu cateva zile, meritind mentionat ca d-abia acum, dupa cateva zile de turneu, s-au gandit si ei sa ofere in lazi frigorifice mici ceva apa pentru sportivi in timpul meciului, induplecati probabil de faptul ca prea plecau sportivii pe capete la baie ori de cate ori apucau sau galagia era deja prea mare ori de cate ori fiecare sportiv ruga antrenorul sa aduca ceva de baut. Acum, in sfarsit, e liniste, atat pentru sportivi, dar mai ales pentru arbitrii. Si asta o spun cu responsabilitate, caci am vazut si acasa, in special la Masters Romania, cum arbitrii au inceput sa devina elementul esential al jocul de tenis pe puncte, intrand fortat in prim plan cu decizii cel putin paranoice ( in anumite momente ), ignorand totusi ca jucatorii sunt pionii principali. Pacat!
“No tolerance!”, acest avertisment brutal auzit atat de clar imi va ramane in minte mult timp de acum incolo, cu atat mai mult ca pe langa faptul ca il gasesc fara argument logic la juniori, este “overruled” de insasi realitatea de pe teren. Urmariti imaginile urmatoare si la sfarsit sa imi spuneti voi daca e normal sa joci pe 39 de grade timp de 1-2-3 ore, pe un hard incalzit si supraincalzit, iar intr-un final sa fii atat de calm si linisit, vezi doamne ca un profesionist. Asta dupa ce ignori vantul omniprezent si desertul bazaitor …

“I-a zii frate, le dam la astia niste umbrele?” …

“Eu stiu? Stai sa ma sui in scaun sa vad care e situatia!”



“Eh, acum ca iar am inceput meciul fara umbrele, dragi jucatori, sprijiniti de regulament, eu zic sa mai facem un efort si sa jucam fara si azi!”

Multumim din suflet domnilor arbitri! Mai putem spune ceva? Dupa voi, intai a aparut oul si apoi gaina!
Nu toate sunt asa si, de ce sa nu amintesc totusi ca eforturile lor de a organiza acest circuit de juniori este remarcabil, plecand de la conditiile de cazare si alimentatie, chiar “practice balls” si “practice courts”, transportation si deschiderea larga a lor la orice problema avuta, in genere legata de tenis dar nu numai. Se poate insa si mai bine, avand in vedere ca vorbim totusi de un turneu de gradul unu premergator unuia de Grand Slam. Sau pe asta se bazeaza si ei, din moment ce sunt asa indiferenti cateodata? Fac sau nu fac, jucatorii vin oricum pentru a se acomoda. Oare merge asa la nesfarsit?
Vizionati cateva poze pe Coach’s Corner II,
Din Melbourne,
Cu drag

Let’s play coach!

Dupa doua seturi inepuizabile, primul pe OpenTenis si al doilea pe Olimpia Tenis, e randul setului decisiv, numai aici, in randurile urmatoare …
Am plecat de dimineata dupa micul dejun grabindu-ne un pic sa ajungem la antrenament, caci meciul incepea destul de devreme, nu inainte de ora 11. Ipostaza dificila asa numitul antrenament, in primul rand pentru ca baza de antrenament e complet diferita si destul de departe de clubul organizator al turneului si in al doilea rand ca pe alizeele astea de pe aici ar merge un “beach tennis” si mai putin traditionalul sport alb. Nu am apucat sa spun, dar cand te gandesti la Australia iti imaginezi numai lucruri de poveste, realitatea insa iti demonstreaza ca la nivelul solului bate vantul neica mai rau ca la un ventilator gigant, iar in loc de canguri peste tot te bazaie frate la muste de iti vine sa inveti scheme de karate in loc de ceva lovituri elegante de tenis. Nu degeaba a zis francezu’ ce a spus, cu riscul avertismentelor sau chiar mai mult. Si, by the way, chestia asta dura a arbitrilor australieni cu “no tolerance” este cu atat mai aiurita, cu cat pentru a aplica asa ceva ar trebui sa oferi conditii pentru ca frustrarile sa nu apara, adica e ceva de genu’ militiei romanesti care in preajma sarbatorilor te opreste pentru un control de rutina si iti da amenda pentru un surb lipsa la roata de rezerva, desi inaintea controlul o ditamai groapa facea plaja la soare.
“You have to act like pro’s” tot spunea Scott Ray ( ITF Referee ) la deschidere, dar uita ca aici sunt juniori si nu adulti, si chiar daca fiecare dintre noi luptam cu ei sa ii educam sa aiba o atitudine cuviincioasa pe teren si nu suntem de acord cu aruncatul rachetei si al mingiilor, totusi este deplasat sa tai in carne vie atunci cand la 5-5 in decisiv, iti tragi rasuflarea si o data cu ea si o musca. O atitudine de forta ce, personal, nu aduce atatea beneficii pozitive unei generatii de sportivi careia numai comunismul de orice tip ii este confortabil, dar poate pentru ei e o manusa de siguranta mult mai facil de dirijat decat orice altceva.
Si, ceva funny. Mai jos aveti o poza cu un fileu standard aici in Australia ( mai putin Australian Open si turneele ATP si WTA ), care dupa cum vedeti este cam zgarcit in material. Oare de ce? Raspunsul e: datorita faptului ca bate vantul mereu pe aici, mingiile sunt trimise dintr-o parte a terenului intr-alta pe jos, rulate sau aruncate. Interesanta metoda si utila lor, nu? Dar ca sa continui un pic, ganditi-va ce se intampla in timpul unui de meci de dublu, in care doi adversari se afla pe spate, doi in in fata … vantul bate, musca bazaie, unul da cu maciuca, unul are efecte intarziate … si ouchhhh, un picior vatamat sau, si mai rau, niste sarituri de cangurel instantaneu.

Inainte de meciul Emei, dupa multe altele intamplate, tocmai terminasem de citit inca un capitol din “Musashi” si intru in spatiul destinat ca si “lounge room”, sala de mese, “tournament desk” etc., moment in care o vad pe Ema cu … Lucica! Ne salutam reciproc si bineinteles ca intru in ofensiva: ”Lucica, o minge ceva, la tusa?”, iar el incepe ca de obicei: “Pai se putea sa scap eu de presiune si aici?”. Minute bune de tachinare, dar si de incarcare binevenita alaturi de un compatriot tinerel, dar cam ars de soare, sunt lucruri ce au facut ca sa creasca numarul celor ce citesc blogu’ lu’ coach, prin simplul fapt ca i-am tras o poza repede si i-am declarat ca va deveni star in paginile acestei lumi virtuale. Lucica tata, da un comment daca ai citit intr-adevar ce am scris, nu inainte de a spune tuturor ca ai fost alaturi de noi in aceasta lume australiana in care traim si te-ai pregatit ca la carte pentru a pronunta “Let’s play!”, intinzand pe fata asemeni trupelor de gherila crema deghizanta de culoare alba cu scop de protejare impotriva razelor solare si a vantului inamic, iar daca nu ma credeti, watch the photo:

Set lung se pare ca este asta, nu? Pai nu e greu sa dau copy-paste la ce am scris pe laptop, dar e naspa rau procedura dupa, cu finisarile de adjustare la internet, o tehnologie inovatoare ce numai noi romanii le putem inventa. Dar hai ca asta e ultimul ghem: meciul Emei.
Voua va place puiul la rotisor? Mie unul, atunci cand vad puiul pe protapul ala cum se sfrijeste si toate cele, imi trezeste pofte animalice si din secunda aia infulec tot ce prind in farfurie. Ma rog, aproape tot! Azi mi-a strafulgerat o idée: cum s-o simti oare puiul ala, filozofic vorbind, caci e mort, la un asemenea tratament? Aveti idée? Sa stai cuminte in acelasi loc timp de sute de zeci de secunde inconjurat de caldura si fara a avea pic de scapare, asteptand cu nerabdare totusi ca ceea ce se intampla sa se termine odata, afisand impasibil aceeasi figura fata de cei ce te privesc ???… Dupa vreo trei ore si juma’ de stat la meciul Emei, ars de soare pe unul dintre obraji, stors de cate “Hai”, “Bine jucat”, “Respira” si tot asa, cocosat de statul pe bancuta de lemn, zbarcit de palele de vant … dragii mei, m-am simtit ca un pui la rotisor! Eh, ca sa nu mai spuna altii ca viata de antrenor nu e minunata, e un paradis permanent … wanna’ change the sides? Tu, cel care vorbeste, vrei?
Conferinta de presa pe Coach’s Corner II, un ultim click pe poze, cu update la cele ramase de data trecuta …
Cu drag,

Melbourne

In sfarsit, pot spune Melbourne, caci dupa un drum peste trei continente numai acest oras-destinatie finala imi doream sa il cuprind cu privirea numai pentru cateva secunde, satul de stat chircit intre scaunele avionului cu cocoasa timp de atatea ore. Avion cu cocoasa? Oh da, un fel de camila terestra inzestrata cu un etaj superior destul de elegant in care doar clientii cu dare de mana la biletul de avion aveau acces de a cuprinde cerul in frumusetea lui inegalabila, noi ceilalti “economicii” ramanand cu gandul ca poate intr-o zi rolurile se vor schimba … si de ce nu, by the way?
Australian Open ramane unul dintre cele mai grele Grand Slam-uri existente pe mapa mondiala a tenisului juvenil si profesionist, drumul pana la Melbourne si clima australiana fiind poate cei mai duri adversari ai insusi openului, lucruri ce adunate si la alte interese pot schimba, in viitor, destinatia finala a primului eveniment tenisistic de talie mondiala. Dar astea sunt inca o data speculatii informationale si in cazul de fata pareri personale, caci Melbourne-ul se identifica fara doar si poate cu acest mega-eveniment sportiv si cultural, ceea ce e greu sa schimbi.
Si ca tot veni vorba de drumul pana la Melbourne … sunt atat de multe de spus, comice in marea majoritate, asta daca mai ai puterea sa le vezi intr-un asemenea fel dupa ce induri secundele, minutele si orele in sir petrecute cu ochii pe ceas.
Sa incepem cu inceputul si anume plecarea din Bucuresti, un start de caterinca din lumea lui Catavencu petrecut luni dimineata de pe Otopeni cu un British Airways spre Londra, o decolare ce avea sa isi urmeze cursul normal nu inainte insa de a rezolva o dilema pur romaneasca la ghiseul unui nea caisa revolutionar ce incerca sa imi explice ca legea publicata in monitorul oficial si legea aplicata de vamesul roman sunt la fel, dar doar in viziunea lui. Cum calatoream cu un minor, trebuia sa prezint in original cazierul judiciar si procura notariala de la parinti, prima cu valabilitate de sase luni si a doua de un an, dublate de cate o copie ce putea fi confruntata la fata locului si care obligatoriu ramane, de obicei, la vama. Asa am si facut, dar, omu’ cu pricina, probabil invidios din fire sau trezit cu fata la perna in acea dimineata pur si simplu mi-a oprit originalele si, culmea tupeului, nu accepta copiile, ba mai mult, imi explica frumos ca asa cum procedeaza el e bine, conform legii. Mai frate, stau eu si ma uit la el asa, apoi ii explic frumos cam cum sta treaba cu cazierul si procura, de ce NU trebuie sa ramana la el caci mai urmeaza si alte deplasari si sunt emise de organe competente cum ar fi militia si notariatu’, ca conform legii scrie clar ca doar copiile raman la organ si, mai mult, intaresc cu: “s-a schimbat ceva de ultima data?”, caci eu calatoresc mereu si nu am auzit de asemenea reguli. El impasibil. Eu, deja ma uitam la el mai atent convins fiind ca aveam dreptate si, ca sa ii pun capac la situatiune, il trimit la superior sa intrebe, lucru pe care el ca un cocos de Buftea l-a executat atat de tantos. Astept cateva secunde si vine blegu’ cu hartiile, silabiseste un “puteti pleca” in scarba si imi tranteste hartiile pe sub gemuletu’ de protectie, pesemne ca am avut dreptate. Culeg hartiile, bineinteles le verific sa fie originalele, ma uit la el si parca limba ascutita mai doream sa spun ceva … ne suim in avion si Londra avea sa fie primul stop.
Aterizam la terminalul 5 de pe Heathrow, mergem ce mergem pe un colidor, ajungem la un panou explicativ al curselor din ziua aceea si, undeva intr-un colt cu decolare de la 12.20 sau pe acolo, era afisata cursa Qantas catre Melbourne de la terminalul 4. Bun, dar unde-I terminalul 4? Si incepe o cursa cu un autobuz de genul Berceni-Piata Victoriei din metropola bucuresteana care a durat ceva, moment haios caci atunci cand am urcat in bus nu vroiam sa stam pe scaun deoarece statusem trei ore si ceva in avion, dar vazand noi ca treaba se ingroasa parca nu stiam cum sa facem sa sarim pe scaune. Si asta a fost, urmatoarea cursa fiind cea catre Hong Kong, necesara si obligatorie in vederea alimentarii cu carburant a “uriasului cocosat”.
Cam dupa doispe ore sau mai mult, coboram amortiti pe aeroportul international din Hong Kong, incepem iarasi toate operatiunile de securitate si nu numai, fiind surprinsi de faptul ca la aproape orice scara rulanta sau ceva de genu’ o voce feminina incepea brusc sa vorbeasca vocalize d-alea d-eale lor, un sunet ce venea parca de undeva de jos, de sub noi. Bineinteles ca i-am raspuns politicos cu un text alambicat numai de noi stiut si ceva figuri de karate decupate dintr-un flim cu Jackie Chan dublate de cascade de ras oprite cu greu pana la urmatoarea scara rulanta. Si acolo ghiciti ce urma … Am stat ce am stat, cam vreo 90 de minute, timp umplut cu diverse ocheade la cate vreun magazin, fiecare la ce l-a interesat, eu cautand repede un photoshop in speranta ca scot cardul bancar si uite acusica imi cumpar un Canon DSLR sau cum o fi ea denumirea, caci aicea la mama electronicelor si in plus in duty free pretu’ ar fi trebuit sa fie unul de ocazie. Asa si a fost, o ocazie de bancher ce mi-a lasat un gust amar, un fel de sut in fund si un mare pas inainte catre usa de imbarcare acolo unde incepea alinierea catre ultima statie: Melbourne!
Wow, “back again in Melbourne” … un sentiment confortabil resimtit inca de la prima adiere de vant cald ce a uscat aproapre instantaneu gatlejul in momentul in care am pasit pe usa aeroportului international. Superb, magnific, atat de frumos. Mie mi-a placut de fiecare data acest oras, intrecut totusi de gigantul New York, de aceea revenirea in mijlocul “linistii” australiene a fost de bun augur. Am trecut cam repede de capitolul sosire, de aceea revin repejor caci ceva funny a fost si aici. Primirea calduroasa de care ai parte este ceva unic, un “how are u?” plin de viata ce nu il intalnesti in alta parte a globului, iar dupa ce am trecut de politia de frontiera si am fost acceptati sa intram in Australia parca ceva era prea de poveste. Astfel ca ajungem noi la bagaje, asteptam ce asteptam, suntem indrumati spre alta pista si … se aude un fluierat, banda se opreste instantaneu, o doamna cu un catel haios incepe sa se agite printre calatori si roaga fiecare calator sa puna bagajele la sol pentru a putea fi cercetate. Zis si facut, timp de cateva secunde urmarind cum catelul mirosea fiecare bagaj, apoi asteptandu-l cu bratele deschide si pe la noi si intrebandu-ne ce fel de control era acesta. Intr-un final ajunge la noi, si, spre surpinderea noastra, al naibii caine incepe sa miroasa termobag-ul Emei, se agita pe langa el, moment in care doamna o roaga pe Ema sa deschida pentru a controla. Uppssss! Fals in declaratii, amenda de 220 de dolari australieni si toate detaliile Emei scrise intr-un carnetel au fost cele auzite. Si stiti de ce? Din cauza unei banane culese din avion ce urma sa fie devorata dupa ce aterizam. O banana? Oh da, pentru ca este interzis a trece frontiera cu orice fel de aliment. I-am explicat noi cam cum sta treaba, ea ne explica intangibil cum sta treaba, intr-un final a iertat-o dandu-i un avertisment, dar notand pe hartia completata in avion cele intamplate. La cateva secunde o doamna mai in varsta ce era de la controlul bagajelor vede hartia si dupa acel “how are u?” spune pe un ton cald “you’ve been caught by the dog, haven’t u” si incepe sa rada.
“Welcome to Melbourne!” incepuse sa prinda contur. Am ajuns seara si ca urmare a trebuit sa luam un taxi pana la hotelul Novotel din Glen Waverley, vreo 50 de km de la aeroport, ne-am cazat si … that’s all folks!
Cititi pe Olimpia Tenis cum a fost prima zi de antrenament in Melbourne, apoi vizionati cateva fotografii captate cu telefonu’ sau aparatu’ foto al Emei de pana acum pe Coach’s Corner II.
PS: netu’ la hotel e scump, extrem de scump. In lobby-ul hotelului exista insa 2 calculatoare Apple cu acces free timp de 20 de minute per navigator net, dar este o batalie pe ele mama-mama, daca apuci imediat esti linsat sa termini cat mai repede, plus ca o pagina pana se incarca dureaza dublu ca de obicei. Mai mult, accesul la “google” via “blogspot” este restricitionat total, astfel ca blogu’ lu’ coach nu poate fi accesat sub nicio forma, iar daca asta nu este de ajuns, nici solutia geniala de tip “stick” USB ce merge dupa un copy-paste de pe laptop pe micul purtator de date nu poate fi pusa in practica, caci si aici toate porturile sunt ascunse intr-un fel de masca. Cum insa tot timpul este macar o solutie, am gasit o solutie: traiasca Mc Donalds-ul si free internetul! Yuhuuuuuuuu! Insa cum nu este prea aproape de hotel, dar macar bine ca este, se pare ca pana saptamana viitoare pana ajung la Melbourne Park scrisul va fi o data cam la doua-trei zile. Ma rog, cand incepe turneul, voi face un efort sa scriu zilnic!
PS: sa-i spuna cineva lui Eugen Ganescu ca in Australia, pe langa Pavel & compania de baieti si echipa de Fed Cup, mai exista si vreo doua fete, junioare ce-i drept, dar in primele 5 ale topului mondial, ce din pura intamplare si dintr-o nefericita concidenta se vor afla si ele prin preajma. Asa, ca si fapt divers, nu ca ar conta sa citesti pe prima pagina a FRT cum juniorii nici macar nu exista. Ah, si ca sa nu existe confuzie sau greutate in scrierea datelor corecte, numele lor sunt Bogdan si Bogdan, Ana si Elena, Sinaia sau Craiova … Eugica tata, cu viitorul cum ramane? Sau scrii tu de cei mari si ma ocup eu de cei mici?

PS: intr-un final am reusit sa postez acest articol si cel de pe Olimpia Tenis, incerc din rasputeri sa pun si poze pe Coach's Corner II, dar ce giumbuslucuri a trebuit sa fac numai in jungla amazoniana cu fir tras de la vecinii civilizati mai gaziti ... si asta in carti. Si, ca sa nu uit, Brava Raluca pentru primu' meci, urmeaza al doilea cu sarboaica-australianca si succese in turul final.
Cu drag,

Australia on fire!

Tenisul mondial si-a mutat caravana de ceva zile bune pe indepartatul continent australian acolo unde ora exacta a momentului in topul mondial va fi data de pe Rod Laver Arena, in foarte scurt timp. Vor fi ore intregi de stiri si transmisiuni la cald sau la rece referitor la cele intamplate la Antipozi, evenimente ce aduc sau nu bucurie celor conectati direct sau indirect la unul dintre marile evenimente sportive ale lunii ianuarie, incheind aceasta mini incercare de avanpremiera gazetareasca prin anuntarea ca si NOI, romanii, vom fi acolo. Din teren sau din afara lui, in interecerea seniorilor si a senioarelor, dar si in intrecerea junioarelor, un steag din trei culori va fi arborat alaturi de atat de multe, ceea ce, inca, poate si de ce nu, e o onoare adusa unui sistem caruia inca, probabil sau cu siguranta, nici nu-i pasa de ceea ce valoreaza ceva.
Dar, hai sa fim optimisti si mai putin pesimisti, cu atat mai mult critici, sa vorbim mai putin si de scris si mai putin si sa visam frumos inainte in timp, unde, poate, o bucurie va fi, cel putin, poate doua si de ce nu trei, sau chiar patru, cinci sau sase, si pentru noi, romanii, in sport acolo unde, de fiecare data ne refugiem pentru a primi intr-un final cateva momente de magie.
Hai Romania! De aici din Bucuresti, dar si de acolo din Melbourne, unde, alaturi de junioare, senioare si seniori, noi cei prezenti acolo vom incerca sa fim la inaltime, atat pe teren cat si in afara lui, aducand voua cat se poate de succint cele intamplate la mii de kilometri departare de casa, fie prin rezultatele inregistrate, fie prin transmisiuni de radio, tv sau stiri online.
In exclusivitate pentru Open Tenis, in colaborare cu Olimpia Tenis, Coach's Corner si Coach's Corner II, o noua incercare indrazneata de blogging va intregi peisajul prezent la Australian Open 2009, in mare masura din intrecerea juniorilor, acolo unde voi fi prezent ca si antrenor al echipei Romaniei de juniori si antrenor al sportivei Elena Bogdan, dar nu numai, sperand si crezand cu tarie ca saptamana a doua va aduce cel putin un sportiv in ultimele tururi ale tabloului principal de seniori sau senioare.
Se anunta o vara calduroasa la Melbourne, iar videoclipul postat pe Coach's Corner II este mai mult decat elocvent!
Vizionare placuta in urmatoarele saptamani si ne revedem probabil miercuri, caci pana atunci un zbor de 29 de ore se anunta ca si primul obstacol la mantinela!
Hai Romania!
Cu drag,

Slice it!

Suna atat de simplu in engleza acest "slice it!" incat e greu sa incerci macar sa il traduci oarecum si in limba romana, facand poate parte din randul cuvintelor imprumutate ce au rezonanta mai puternica folosite asa decat cu un echivalent traditional, dar poate si datorita faptului ca ei il folosesc mai des, atat practic cat si teoretic, in comparatie cu noi, romanii, care il cam ocolim, atat la fete cat si la baieti.
Ajungi de multe ori in linia intai la vreun turneu de grad inaintat si, langa tine sau cu tine, se antreneaza cate un sportiv caruia, in ultimul timp, i se sugereaza acest "slice it!" ca si element optim cu utilitate diferita.
De tot atatea ori te uiti la vreun meci live sau in fata televizorului si observi ca pana si surorile Williams, renumite prin jocul in forta, adopta acest "slice it!", din cand in cand, pentru a construi ceva, a calma ceva, a rupe cu ceva acel ceva etc.
De ce am spus ca ei il folosesc in comparatie cu noi romanii care il cam ocolim? Pentru ca chiar ei il folosesc, aliniindu-se la jocul modern din mers si odata cu tendintele tehnico-tactice de varf, in special prin modalitatea de antrenament specific, cat si de meci competitional ( tactic ). Vezi asta, simti asta, iti doresti asta.
Si totusi noi intarziem sa punem in aplicare sau, si mai rau, sa ignoram. Caci un copil daca face "slice" este considerat lenes, este considerat un copil ce se intinde la minge din comoditate si loveste "cum poate", deci si prin urmare reiese ca mai bine te asezi permanent la minge si lovesti neica pana iti tragi rasuflarea cu tubul de oxigen in spate, chiar daca uneori o alta abordare tactica a unei situatii aparent tehnice ar presupune SI o alta alegere dictata, inca o data, de situatie. Si iata ca tabara celui ce modeleaza ( antrenorul ) se imparte in doua, unii sunt contra "slice it!" convinsi, unii sunt nedumeriti si intarzie cu vointa sa aplice acest element tehnic cu valente uriase din punct de vedere tactic.
Apare o intrebare: daca ei o fac, trebuie si noi obligatoriu sa o facem? Inchid un ochi, apoi pe amandoua, trag aer in piept si spun ca:" habar nu am". Intorc spatele, merg pe al meu drum si intr-o noua zi a lunii ma aproprii de gardul vreunui teren ce gazduieste vreun Grand Slam, stau cateva minute, inchid un ochi, apoi pe amandoua, trag aer in piept si spun: "nu facem, nu ajungem pe teren, ci, poate, mereu si mereu la gard, ca antrenor, spectator sau fost sportiv!".
As adauga la "slice it!" si inca trei elemente importante ce personal consider ca in marea majoritatea a noastra le ignoram in pregatirea sportivilor: returul de serviciu, jocul la fileu si mingea stop ( mai ales la fete ). Dar, poate ca nu e asa important sa facem ca ei ...
Cu drag,

Situatie de fapt

Situatia de fapt este una dezastruoasa, insa mare noroc ca uneori putem trece peste hop cu atata usurinta, poate si de ce nu cu mult mai bine decat in orice scenariu imaginativ fabricat intr-unul din visele negre ale oricaruia dintre noi. Pftiuuu drace cate apar zilnic, de la gauri uriase pana la intepaturi infime, toate greutati zilnice ce aduc indubitabil negrul la rang de culoare absoluta intr-un spectru monocromatic din ce in ce mai clar, lucruri ce nu fac decat sa macine pusculita cu energie ascunsa undeva la ciorap pentru zilele mai putin faste.
Daca dau drumul la televizor, mai bine il inchid in secunda doi, caci o umezire vizuala numai pentru cateva secvente m-ar duce in pragul apocalipsei la cate stiri de la ora 5 de la ProTv s-au generalizat la orice ora din zi pe orice canal TV. Radio? Da de unde liniste si aici, asa ca merge un ProFm Dance si un VibeFm de minune pe strazile de poveste ale unui Bucuresti atotputernic in gunoaie si blocaje rutiere. A mai ramas probabil netu', caci aici de cate ori dau click pe firefox imi intra pe google si de acolo la bookmarks repede la unde am nevoie ... si stop, bang, alerta maxima, generala si de cod coloristic avansat pana si aici, caci de ieri pana azi ceva s-a schimbat in cadrul cunoscut mie, voua, noua.
Sunt anuntat prin telefon ca "un nou an mai bun" este un fleac strengaresc spus la misto doar ca da bine si scurt pe doi mi se face un anunt de parca la comanda tiuitul urechilor a inceput sa toarca diesel. Astfel ca am constatat eu ca nici pe net situatia nu e cu fundita ca la gradinita, ba mai rau decat in restul.
Concret, daca dati click pe Olimpia Tenis se va observa cu ochiul liber ca unele sectiuni sunt goale pusca, ca dupa o guvernare postdecembrista in vistieria statului. Ceea ce suna a paguba majora si, de ce nu, a graunte de nervi degeaba. Mai poti spune ceva? Ca asa cum gazu' a fost oprit ca o terta persoana nu stiu ce a avut, asa si la mine, soarta, bat-o vina, si-a facut jocul de noroc, lasand tertii sa decida intr-un joc de dublu unde prin bunul simt doar doi au voie sa joace. Mergem mai departe, mai saraci, mai fraieri, mai ca noi romanii, ca deh, daca am fi toti terti s-ar umple tarisoara cu alde asemenea ipostaze seci ... oare in alte conglomerate umane asemenea fapte ar aduce poate si consecinte?
Ah, si ca sa nu uit, ce ar trebui sa fac in acest moment, intr-o situatie ca asta? Ca daca vorbesc sunt catalogat "gura mare". Daca scriu "dau cu subsemnatul". Stiu, poate daca tac sunt perfect. Sau asa cum ar trebui sa fiu. Nu stiu altii cum sunt, dar cand jecmaneala e la drumu' mare, sa taceti voi fratilor, caci eu voi scrie si voi vorbi asa cum scrie in articolul 30 din capitolul 2 din Constitutia Romaniei, indiferent cat de mult voi fi haituit si hartuit la propriu de hienele comuniste dornice de ciolan si rau provocat, niste animale salbatice licentiate in manipulari de masa si tras sfori.
Am trecut de la una la alta jongland, poate, cu esenta, dar uneori ...
Cu drag, inainte!

Agitatie

Cum s-a facut ziua de luni, cum si agitatia si-a intrat in drepturi pe plaiurile mioritice, semn ca zilele de sarbatoare s-au dus si e timpul sa iesim din barlog. Pentru cei ce au dormitat, caci mai sunt unii care nu prea au hibernat ca la carte.
Telefoanele au inceput sa sune, sarcinile de urmat s-au triplat de la ora la ora, ziua a devenit iarasi mult prea mica, bine ca inca circulatia e la cote normale. Mai e altceva de spus? Nimic nou sub soare, poate doar faptul ca s-a inregistrat o rapaiala scurta de fulgi de nea in Bucuresti. Si , stai, ceva important: comunicatu' de presa al FRT cu privire la Adunarea Generala. Sa traim ca sa imbatranim intr-o agitatie continua sau mai bine taiem motu' cum bine a spus al lu' Manciu: "Ia-le banii si pregateste-te de retragere" ... eu, tu, noi, voi, cu totii pana la urma, caci urmeaza un nou serial de comedie pe aleile tenisului romanesc. Ocupati-va locurile in fata plasmei, trageti aproape masuta cu d-eale gurii si get ready for caterinca!
Si nu uitati, ca pana faceti asta, trebuie obligatoriu fortat sa mergeti la treaba cu toate panzele sus, dar, si mai important, cu toti nervii la pachet, caci intr-o Romanie moderna te astepti la atat de multe, numai la normalitate nu.
Cu drag,

Don Quijote, Turabo si Multiplex

Au fost modalitati diferite, dar viabile, de a petrece seara sau intreaga noapte intr-un inceput de ianuarie friguros intr-un Bucuresti parasit de vlaga in toiul sarbatorilor.
Cel mai la indemana a fost un film, la Movieplex, o comedie usoara cu subiecte tipice americane: tineri, sex si bautura. Per ansamblu haios filmul, "Sexdrive" pe numele de scena, un happy end al zilei ce a descretit mai mult decat ma asteptam toate ridurile desenate migalos pe chipul si asa zbarcit de atatea paradoxuri ...
Turabo Cafe sub forma disco a fost o noua alegere, o impresie-soc extrem de placuta, o optiune serioasa de distractie la locul ei intr-un climat super profesionist impanzit cu muzica de calitate, lasere si lumini din abundenta, lejeritate spatiala si cate si mai cate, toate ducand la un mixt decent de confort ce te-ndruma spre dans si voie buna din dorinta de te distra ... la maxim!
Teatrul National si Dan Puric au pus capac unei serii de seri in care am schimbat, fara intentie totusi, paleta distractiei sub atatea forme. "Don Quijote" in varianta Dan Puric a fost ceva demential de frumos, o combinatie reusita de step, arte martiale, muzica si coregrafie imbinate magistral. „Sunt convins că, dacă-l voi juca în Japonia, va fi intitulat Aventurile unui samurai nefericit. Astfel vom reda lumii taina omului şi îndemnul de a fi mai mult decât ceea ce este” a declarat Dan Puric, lucruri ce reflecta, cu siguranta si din pacate, intr-o foarte mica masura ceea ce am inglobat vizual atat de aproape de scena. Trebuie vazut pentru a simti si restul, dar eu, personal, am ramas miscat de calupul de energie risipit de actori in incercarea lor de a recompensa cultural ochiul doritor de nou. Pentru a va face o idee minuscula asupra a ceea ce a fost vizionati mai jos un "trial version" care este totusi departe de efectele complete ce au fost etalate la TNB:


M-am simtit atat de bine in aceste ipostaze, cu atat mai mult cu cat am avut aproape persoane dragi care au facut ca totul sa fie perfect, la doua din trei fiind cu fratele meu, iar la al treilea cu "un fel de fratele meu", combinatii reusite ce au adus bucurie si liniste. Nu uit sa ii multumesc Mosului pentru "Don Quijote" ...
Cu drag,

Romani si doar atat ...

A fi australian, francez, englez sau american in tenis inseamna deja de multi ani un avantaj considerabil la nivelul etajelor superioare ale piramidei performantiale, intr-un sport in care, pentru cei ce nu stiu inca, aproape totul se decide la masa celor 4. Influentele economice, dar si probabil nevoia de extindere a pietei de desfacere a marilor concerne si trusturi implicate in tenis au asezat fortat si asiaticii la masa cu un scaun deocamdata mai mic, dar cine stie pe viitor ce se va intampla, previziunile fiind destul de sumbre, australianul, cel putin, fiind pe lista disponibilizatilor in dauna asiaticului, iar francezul in dauna spaniolului. Dar astea sunt zumzete informationale ce pot fi sau nu reale, numai ei cei ce au acces la a decide putand da un verdict.
Lucruri palpabile sunt totusi multe, iar unul dintre ele este si "push-up-ul" sperantelor juvenile in lumea greilor prin acordarea de invitatii pe tablourile principale ale grand slam-urilor, acolo unde ori ajungi pe bune - pe baza clasamentului la zi ( vezi jucatorii romani Cirstea, Niculescu, Olaru, Hanescu, Pavel ... etc si nu numai ) , ori ajungi pe baza sistemului tacit convenit de comun acord ( vezi pustii si pustoaicele din Australia, Franta, Anglia, America ). Si, de parca sprijinirea propriilor pui la competitiile organizate de fiecare federatie nu ar fi de ajuns, cei 4 "giants" au mai facut un pas inainte si au semnat un fel de protocol prin care isi faciliteaza progresul viitorului ... tot intre ei. "Iti dau WC la Australian Open, tu imi dai la Roland Garros, apoi Wimbledon si US Open", astfel ca de exemplu un australian are teoretic posibilitatea reala sa joace si celelalte grand slamuri pe main draw la "aia mari" inca de la varsta copilariei.
E drept asa? Si chiar asta e cuvantul ... e fair play sa fie asa?
Ar fi eronat sa afirm ca acei sportivi nu ar merita sa obtina acele WC-uri, dar valoarea lor nu este cu nimic mai impozanta ca a celor nascuti sub alta cetatenie, cu atat mai mult cu cat fiecare spera sa reuseasca muncind pe acelasi teren de tenis. Ca sa nu mai spun ca restul ( ma rog, majoritatea ) pe langa faptul ca sunt lipsiti de aceste trambuline imense, se mai si antreneaza in conditii cu mult sub cele ale celor ce parca au totul la picioare. Iar asta e dezolant.
Ma uit in gol inainte si un gram de incredere se instaleaza cand gandul imi fuge la Sorana, de exemplu, dar in secunda doi totul se risipeste cand o compar, de exemplu, cu Alize Cornet, o frantuzoaica si nimic mai mult sau, de fapt, o frantuzoaica cu un drept in plus. Amandoua au ajuns in acelasi punct, insa Sorana la aproape 2 ani distanta si cu un cuantum de lupte competitionale net superior frantuzoaicei careia un meci pa tabloul de la Paris a echivalat cu top 50 mondial. E fair play?
Ma uit la cine a facut finala la Australian Open, si cine a castigat apoi Wimbledon-ul si US Open-ul la fete anul acesta in randul junioarelor si merg mai departe, caci daca dau un click pe saptamana dinainte, pe tabloul principal al celor mari, toate cele 3 fete au avut WC. O australianca, o englezoaica, o americanca au ridicat laurii nu pentru ca joaca tenis fantastic, ci doar, poate, ca o data ce te bati cu leii o joaca cu puii lor este atat de simpla. Si, ca sa nu inchei subit, am o intrebare: stiti cine a castigat singurul turneu de grand slam de juniori la fete anul trecut ce nu a fost mentionat, cel de Paris? Si cu cine a jucat in finala? O romanca si inca una ... si doar atat ... asta e raspunsul crud, cu atat mai mult cu cat desi nu avem posibilitatea sa le sprijinim la nivelul celorlalte, nici macar nu le acordam atentia minima. Si asta e fair play?
Halep si Bogdan au semnat condica greilor la juniori anul trecut, cu sanse reale ca Ana Bogdan si Cristina Dinu sa o faca din nou anul acesta, dar intrebarea vine simplu: le dam si lor o trambulina? Nastase, Tiriac, Haradau, Segarceanu, Dragomir, e cineva pe fir? Ca pana acum am vazut doar eforturile singulare ale unor anumite persoane ce au acordat de la ei cate ceva, lasand ( unii dintre ei ) impresia ca sportivii le sunt datori pentru EFORTUL inregistrat. Multumim pentru mila, acum se poate sa acordati si ceva pentru valoare? Sau stai ca intram pe un subiect tabu ce nu trebuie discutat ...
Afirm deschis ca sportivii sunt ajutati, intr-un fel sau altul, mai ales in pregatire, dar asta nu e totul, cu atat mai mult cu cat atitudinea celor ce "sprijina" este, asa cum am spus, de mila, de compasiune, de "hai, treaca de la mine". Sau de santaj. Cum ar fi, simplu, sa ti se dea un drept oficial, dar apoi sa fii intrebat neoficial daca il mai vrei, din pura curiozitate, doar asa, sa se vada care e reactia. Ce sa mai crezi? Ca a fost un test picat sau ce?
Stiu, de vina e sistemul ... atunci ce dracu mai vorbim de faptul ca avem o federatie puternica?
Cu drag,

Cititul unei carti ...

De mic mi-a placut sa citesc, poate ca din cauza firii mele sau poate ca parca sau cu siguranta totusi datorita primei educatoare ce mi-a insuflat inca de la primele lectii de citire si scriere aceasta inclinatie catre carti. Cele de citit, caci celelalte, de joc, de tarot sau cate or mai fi nu m-au ademenit la fel de mult. Singura scapare a vietii in afara laturii umaniste a fost liceul, cu o repartizare la o clasa de mate-fizica, cativa ani in care am urat orele suplimentare de mate si toate stiintele exacte, desi se pare ca au ordonat intr-un fel melancolia filosofica instalata pe parcursul claselor primare si a gimnaziului.
Ce a fost a fost, ce este e cu siguranta faptul ca imi place sa citesc, desi ... nu prea citesc.
Dau vina mereu pe timp. Ca nu am timp , ca nu e suficient, ca mereu sunt altele mai importante, etc., astfel incat ajung sa citesc atat de rar incat uneori mi-e ciuda ca pana si un lucru atat de marunt ce-mi place nu il pot face asa cum mi-as dori. O scuza atat de banala nici nu pot gasi cu atat mai mult cu cat ignor sa spun adevarului pe nume si sa declar faptul ca ceea ce imi e comfortabil il asez pe locul doi in dauna unei prioritati (sur)venite pe locul unu.
Voi de ce cititi? Ma rog, voi cei ce o faceti ... Aveti un motiv, ce e drept, de conjuctura, de placere, de obisnuinta, de nevoie. Indiferent de care e raspunsul, e bine ca o faceti. Nu e asa ca nu timpul e problema?
Cu siguranta ca asa e. De aceea ador sa merg cu sportivii la turnee. Pe langa toate cele, exista mereu timp de omorat cu cate o carte, exista mereu resurse de a spalaci vizual ochii cu ceva randuri alandala, exista mereu prioritatea numita si cititul unei carti. Lucruri care-mi plac, care ma fac comfortabil, dar care si linistesc. Pe mine, pe cei din jur, pe toti cei care interactionam cateodata impreuna si in acelasi timp prin intermediul cartii.
As vrea sa pot face si acasa la fel, sa imi gasesc resurse sa mai si citesc. Uneori reusesc, dar atat de rar incat totul e sinonim cu aproape nimic. Nu inteleg de ce sau, zic eu, nu intelegeam de ce. Acum poate am gasit o solutie, un fel de revolutie, ceva gen redijare constienta a tuturor tampeniilor care acapareaza si manaca energia ramasa inspre ceva ce atrage ca o ventuza oaza de liniste necesara gasirii de solutii pentru ceea ce ma framanta: cititul unei carti.
Cu drag,

Drum nou sau doar o iluzie?

Obiceiul, bate-l vina, este sa oprim timpul pe loc inainte de intrarea in noul an, apoi sa ii numaram secundele cu sufletul la gura ceva de genu' 5, 4, 3, 2, 1 ... La Multi Ani! , ca intr-un final sa pornim totul de la inceput pe un nou drum, desigur, mai bun, mai frumos, mai sanatos. Oare?
Toate planurile inceteaza cu cateva zile inainte, cam din vremea Craciunului, ca apoi sa prinda viata dupa cateva zile, cam dupa Sf Vasile ... bineinteles cu "anul asta am atatea de facut!". Si iata cum fiecare incepe sa astearna in mod vizionar cam cum si-ar dori viitorul nu prea indepartat, sperand ca in sfarsit a venit ziua cand toti suntem egali si toti plecam de la zero, sperand ca poate-poate anul asta e anul lui sau anul ei. Zilele bilantului si zilele proiectelor as defini eu momentele dinainte si de dupa ceea ce aniversam cu fast o noapte intreaga, desi, in mod normal, acest antagonism realist isi duce veacul linistit zi de zi, luna de luna, pentru fiecare dintre noi, in interiorul fiecaruia dintre noi.
Am pornit pe un nou drum, as putea zice, insa pentru mine este doar o continuare fireasca a ceea ce am planificat acum o luna, doua, trei ... Mi-as fi dorit sa pot spune ca am plecat din bloc-start impreuna, dar realitatea din pacate demonstreaza ca, virgula, cursa a inceput demult, probabil la nastere, singurul lucru de care ma pot agata fiind faptul ca inca sunt pe drumul inceput.
Un nou drum? Fiecare secunda trecuta presupune luare de decizii ce pot schimba usor sau radical ceea ce planificam, astfel ca pentru mine intamplarile vietii depasesc cu mult datele calendaristice in lupta de declarare neta a ceea ce va urma.
Cu drag,