E vremea balciului

Rememorez cu placere cum copil fiind cutreieram in nestire tarlaua din jurul casei bunicilor in fiecare zi a vacantelor copilariei  mele, strangand cum poci si eu amintirile la un loc ori de cate ori gandul imi fuge de unul singur. Si uite cum necum pe nepusa masa Creanga din mine imbina povestirea cu trecutul si puncteaza una dintre delicatesele gustate in acele vremuri: vineri dimineata devreme tataia ma lua cu el pe jos pret de cateva  zeci de minute bune, tragand un lant rece si greu ce se termina incolacit in jurul unei vaci blande pentru a merge intr-o harmalaie organizata numita si balci. Si Doamne ce cascam gura ca blegu' la toata agitatia aia de acolo intreband din cand in cand: "tataie, mai stam mult?". "Mai stam tataie, inca nu am vandut vaca!".

Am crescut mare acum si poate ca enigmele copilariei ar fi trebuie sa dispara totusi. Constat insa ca sunt ancorat in aceleasi metehne plictisitoare: e vremea balciului in tenisul romanesc. Un nou peisaj, alte personaje, aceeasi regie, de data asta in fiecare zi a saptamanii.

Scriam prin februarie ca "avem un presedinte, e timpul sa ne apucam de treaba. Nu stiu cat de bun va fi sau daca e alesul optim, stiu insa ca daca va fi o echipa, vom reusi si in tenis. Pentru ca avem sportivi de valoare, specialisti de valoare, un tenis de valoare. E timpul de maturizare, e timpul de dezvoltare ...".
Citesc insa ziarele la distanta de jumatate de an si incerc sa constat anomaliile: am avut dreptate.
1) prin simplul fapt ca votul acordat schimbarii a fost votul anti-Haradau si nu votul pro-Dragomir.
2) prin simplu fapt ca regia a fost ieftina, tam-tam-ul mare, orgoliile imense.
3) prin simplul fapt ca patria mama nu are nevoie de dusmani externi, avem priceputi interni ce astern pe tava  scheletul gata preparat.
Si merg mai departe. Nu vreau sa am habar de ce exista foc la FRT, imi doresc insa sa inteleg de ce tenisul nu poate avea parinti normali? Au inceput acuzatiile, urmeaza negatiile. Tenisul sufera de la zi la zi din cauza certurilor dintre executiv si comitetul director ramanand cascat in mijlocul balciului. "Tataie, mai dureaza mult?" o poate spune cu tarie acest copil oropsit de toate cele, asteptand cu sufletul la gura sa creasca mare.
S-a dorit schimbare, dar masca a ascuns bine ce a avut de ascuns. Echipa ce a plecat la drum confirma acest aspect dureros, un anunt de divort intocmai sagetilor otravitoare scuipate din boscheti de amerindienii flamanzi de orice, numai sa fie altceva. Suna urat, miroase insa si mai urat acest inceput de balci in care unul arata cu degetul pe celalalt. Comedia umana de prost gust ramane unealta de belit ochii a plebei.
Sunt interese si asta e treaba lor. De asemenea insa a nu se uita ca tot treaba lor este ca tenisul sa mearga inainte mai bine asa cum au promis ei cei 5: Dragomir, Itu, Zacopceanu, Ursuleanu si Porumb. Nu ne intereseaza presa, nu ne intereseaza tamponarile iminente, nu ne intereseaza decat ca ceea ce ati promis in campanie sa fie rezolvat.
Cu drag,

Echipele ...

... sunt si vor fi nucleele de baza ale tenisului nostru scump atat la vedere cat si la substrat, un motto auzit in soapta din in ce in ce mai mult pe la colturile dreptunghiului  rosiatic. Tenisul isi traieste nostalgia vremurilor de odinioara si se incapataneaza sa isi continue nepasarea inainte fara a schita vreun gest contradictoriu, accelerand cu greutate spre o directie aparte.

Unde sunt echipele?

Niciunde si peste tot, raspunsuri alambicate ce starnesc contrariul realitatii zilei de azi. Traiesc in virtutea inertiei sub forma unor campionate nationale abandonate, competitii singulare ce intregesc litera cu litera titlul acestui articol. Si cam atat.

Dar tenisul se joaca in doi, probabil uneori si de aceeasi parte a fileului. Nu e usor sa faci diferenta, dar atunci cand reusesti culegi ceva mai mult decat un simplu "unu": o echipa. Ai mereu nevoie de ea, caci altfel cum ai mai putea juca? Simplu ... doar la simplu. Si viata merge inainte.

As indrazni prea mult sa sugerez nuante? Nu. Doar sa amintesc celor cativa ca de la baza pleaca varful, ce e drept uitand inca o data ca de la zero avem si plus avem si minus. Nu am fost bun la matematica, dar am inteles ca numai intr-un singur sens piramida poate fi inversata: catre zero. Esentialul il puteti culege totusi acum.

Batranii spun babeste ca echipele ar putea salva constructia generatiilor. Ca ele ar putea cali la rece viitorii solisti ai sportului alb. Ca ele imbina ceea ce are nevoie sportivul. Asta o spun ei antrenorii. Tot ei privesc blajin in jurul lor coaguland praful imprastiat de vant: "a fost odata!"

Cu drag,

Impossible is nothing ...

... si Justine Henin se intoarce in circuit.

De ce insa in ultima perioada in circuitul feminin comeback-urile au prins culoare? Davenport, Clijters si acum Henin reintra in circuit dupa o absenta destul de lunga argumentand fiecare la randul ei cu propriile motive, dar esenta ramanand aceeasi: o noua aventura, aceeasi persoana. Oricare ar fi motivele, avem un plus "retro" ce se simte vizibil, dar si o dilema: circuitul feminin pierde din ritmul ascendent al dezvoltarii?

Se poate spune intr-un fel si asa daca analizam la rece rezultatele celor doua foste campioane care au reintrat in top la fel de repede. Prababil ca acesta este si targetul lui Justine. Prefer insa sa cred ca tenisul de calitate  al momentului isi are la origini ceea ce ieri exista, adica un frumos tehnico-tactic incadrat intr-o rama fizica dirijat de un mental puternic. Dublate de o lupta a inteligentei si mai putin a exhaustarii fizice. Si momentan comeback-urile cred ca ne demonstreaza asta.

Speranta moare ultima in cazul meu, astfel ca acel tenis nebun de care scriam are un antidot al momentului, chiar daca el este readus prin prisma trecutului. Impossible is nothing si poate maine si circuitul masculin isi gaseste vreun temerar. Cine stie?

Cu drag,

A fi comentator sportiv la tenis

“Mingea e pe tusa. Federer a pus-o cu ochii”
“Acum Murray e cu autobaza pe fundul terenului”
“Sare mingea din Roddick ca din coltu’ mesei”
“Nadal rasuceste racheta asemenea aruncatorului de Bolas argentinian”, “Da, mai ramane sa si strige OLE la fiecare lovitura”
“Lu Nadal nu-I pasa cat e scoru, el da in minge, acolo”
“Roddick returneaza de pe picioare. Sta ca stalpu’”
“Murray face folclor” (se certa cu arbitru)
“ In acest moment avem parte de un tenis jucat in 3: Murray, Nadal si vantu’ "

Autori: Cristian Tudor Popescu, Mihai Mironica si/sau Marius Chican
Turneu: Indian Wells 2009: semifinalele (Federer – Murray si Nadal – Roddick) si din finala (Nadal – Murray)
Sursa dezvaluirilor: un blog
Categoria: Cascadorii televiziunilor

"Aura bioelectrica ce ii influenteaza fiinta eterica"
"Un asemea gest poate sa-i creasca axietatea"
"Pai ce-i asta mai omule? ce-i asta? nu te inteleg!" / "haaa...accelerarea-accelerarea-accelerarea zvacnirea..."
"E mare lucru sa stii sa intelegi o infrangere".

Autor: Cristian Tudor Popescu
Turneu: Wimbledon 2009: finala
Sursa dezvaluirilor: un alt blog
Categoria: aceeasi
Cu drag,

Drobul de sare - update

"A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor. Cică era odată ..."
... un minister al sportului infratit la sange cu un minister al tineretului si denumit in continuare un singur minister. Simplu insa la o prima vedere mai atent aruncata in directia echitabilitatii titulaturii ajungem sa culegem un mister intr-un minister ce imparte aceeasi bucata celor doua guri flamande de hrana - sportul si tineretul. Si basca pe deasupra grupul intereselor patriotice asezat la masa rotunda in forma de guvern au decis solemn in fata fiecaruia ca avem un frate mai mare cu drepturi depline - tineretul si o sora mai mica cu ce a mai ramas din drepturi si vitrega by the way - sportul.
Faceti-ma sa inteleg in acest context, nu merge un minister de genul: Ministerul Educatiei, Cercetarii si Dezvoltarii si al Tineretului sau Ministerul Turismului si Tineretului sau Ministerul Transporturilor si al Tineretului sau simplu Ministerul Populatiei ( sugari, copii, juniori, tineret, adulti, varstnici )? Nu avem oare tineret peste tot in toate ramurile ministerelor ce fiecare la randul lui administreaza felii ale vietii sociale romanesti? Sau numai sportul ca tot il identificam cu miscarea ar putea merge cu tineretul? Atunci ar merge Ministerul Sanatatii si al Pensionarilor, Ministerul Muncii si al Adultilor  etc.,
Si poate, in sfarsit, asa, sportul ar putea primi un tot unitar ce e numai al lui de la un minister intreg. Nu ar conta cat, ca tot e criza, dar macar sa stii ca cineva acolo sus pleaca urechea si la copilul amenintat de drobul de sare. Uite cum necum  " ... drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.
Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa.
Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată.
Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!!"
Update: mi-a venit sa scriu despre fratele mai mare - tineretul doar pentru ca de cand s-a infiintat ministerul  acesta bicefalic sportul nu a avut nevoie de scena pentru a putea sa isi etaleze sarbatoritii. Doar poate de un bistar aruncat la nevoie pentru a putea ingurgita in fuga o vitamina miraculoasa care sa pompeze in zadar la inca un umar de voinic la schela dantuitorilor "tineri".
E nedrept si crunt sa infometezi cu zile "boii" care trag si sa indesi cu nepasare boierimea, dar unde's reguli nu-i tocmeala. Vine insa ziua cand boii nu vor mai intelege nici "cea", nici "hais".
Cu drag,

Prevenirea accidentarilor

Problematica prevenirii accidentarilor in tenis a devenit de mult timp o prioritate data si de transformarea efortului in uzura fizica/mentala/metabolica, nu insa si pe deplin acceptata de cei directi implicati.

Raspunsurile sunt de cele mai multe ori hilare: "nu mi se intampla mie o accidentare, nu are cum", "nu am fost niciodata accidentat asa ca ..." etc., sau de genul: " nu mai fac stretching ca trebuie sa plec la scoala", "nu fac dus ca ma asteapta tata", "pot sa fac doar o tura de incheiere?", "nu am nevoie de vitamine", "pot sa mananc la mc donald's?", "pot face doua antrenamente de tenis in fiecare zi?" ... si stop.

Am discutat aceste aspecte in urma cu ceva timp si in colegiul antrenorilor la federatie si continui sa o fac in fiecare zi pe terenul de tenis. Cu greu reusesti sa faci sportivii si parintii sa inteleaga rolul unor proceduri standard SIMPLE ce au dublu rol, de incalzire/revenire dupa efort si prevenirea accidentarilor, realitati crude ce ne aduc in ipostaze fara intoarcere: rupturi, intinderi, operatii. O fac insa si in acest articol, poate poate ...

Fiecare doreste sa avanseze si astfel recurge la un antrenor si multe ore de tenis, daca se poate individual !!! Incepe sa castige si vrea mai mult, dar totul devine mai greu, mai intens. Se fac presiuni si se mareste "doza letala" de tenis, din cand in cand si cate o sedinta de pregatire fizica, de obicei pe teren sau cateva ture de alergare de rezistenta. Nu discut eficienta acestui tip de pregatire, ci faptul ca este o normalitate permanenta, in special in randul copiilor si juniorilor sa pregatesti prin exces de tenis si atata tot. Ceea ce este eronat.

Pe masura ce nivelul jocului atins de sportiv creste, nu durata antrenamentului ( volumul in general ) de tenis trebuie vizata, ci celelalte componente ale pregatirii:

1) incalzirea pentru efort si revenirea dupa efort sa fie facute in liniste, intre 15-30 minute in functie de sportiv si sarcinile de antrenament. Trebuie punctate aspectele fizice, rutinele mentale, stretching-ul de rigoare. NU sarite, NU facute in graba, NU facute ca "merge si asa", NU ca spune antrenorul.

2) pregatirea fizica specifica si generala sa fie introdusa de la caz la caz, in functie de nevoile si individualitatile fiecarui sportiv, in corelatie directa cu cerintele competionale si in stransa legatura cu un cuantum bine definit al orelor de tenis, viata scolara, viata sociala etc...

3) atentie marita la eradicarea totala sau partiala a "aspectelor neimportante": vitaminizare, dus, masaj, control medical, nutritie cat de cat corespunzatoare, igiena personala inainte si dupa pregatire ( tricouri de schimb, prosop etc., ). Nu le mai sariti cu seninatate!

4) eliminarea deficientelor de ordin tehnic si de deplasare ce pot provoca leziuni in timp, aspecte ce se pot imbunatati mai ales prin tehnici mentale, vizionari de casete cu propriul joc, tehnici de constientizare si autocontrol etc ... si NU prin exces de cosuri cu sute de mingii si aceleasi explicatii.

5) o ultima componenta consider ca este pregatirea teoretica sub toate laturile.

Vorbim de prevenirea accidentarilor, dar in acelasi timp si de optimizarea capacitatii de efort si dezvoltarea multilaterala necesara viitorului sportiv. Vorbim de un triplu rol: prevenire, optimizare si dezvoltare; educatie sportiva; sanatate; igiena personala etc... Vorbim de succes.

Cu drag,

In sfarsit ...

... a venit si ziua debutului reformei in tenisul romanesc ( la rece vorbind ) a noii guvernari in acelasi timp cu primele mingii lovite de tricolori pe taram suedez. Aparent un simplu meci, in spate insa un punct nevralgic situat intre doua tabere gata de harta constituie agenda prezentului in tenis asa cum poate multi il vad, dar putini il stiu. Ceea ce e insa si mai dificil e divizarea vizibila in interiorul taberei puterii ce mocneste aprins pana la scanteie, un moment ce poate fi atat de aproape sau atat de departe. Depinde de finalul intalnirii din aceste momente pentru a putea demara proiecte ulterioare "in liniste" sau de a incepe suita piedicilor si a tam tam-urilor dupa cele aproape sase luni de gratie oferite de Ion Tiriac. Dar sa asteptam ...

In sfarsit insa imi indrept atentia asupra open-ului romanesc de saptamana viitoare: Luncanu a primit unda verde in fata viitorului, un wild card primit in ordinea prioritatilor trecutului tocmai acum si nu atunci, amanunte insa ce se pierd in negura timpului. E bine ca e si asa totusi, sperand ca de obicei sa reinviem ceea ce acum pare speranta natiunii prin prisma cui?
Update: asa cum ma asteptam in tribuna sustinatorilor Romaniei se afla si opozitia, Ilie Nastase si Aurel Munteanu fiind doar doua din numele declarate impotriva, in timp ce de acasa Tete Haradau este privat de jucaria ultimilor ani. Sper insa ca toti trei sa aplaude pentru Romania si munca baietilor si mai putin de suprafata.

Cu drag,

Aproape, dar atat de departe

Tenisul isi arata coltii atunci cand mirosul victoriei imbiba placut momentum-ul celui ce a trudit atat de mult pentru acea clipa. Numai atunci si nu in restul etapelor in care suntem fentati placut de greutatile iminente ale oricarui drum de urcat ... si spun asta pentru ca:

 - atunci cand pierzi vrei mai mult, te pregatesti mai mult, investesti mai mult. Spui ca e greu, dar e normal sa fie asa, doar pleci mereu din spate pentru a ajunge in fata. Esti la acelasi nivel inca si vrei sa ajungi printre primii la acel nivel. Spui ca e greu, dar ignori. E sa spun o tendinta umana normala de a reusi plecand de la zero catre ceva bine definit.

 - atunci cand castigi vrei mai mult, te pregatesti mai mult, investesti mai mult. Spui ca nu e asa greu, dar constati ca pleci din fata pentru a o lua din spate. Esti in fruntea unui nivel si vrei sa faci la fel la nivelul urmator, luand-o de la capat. Spui ca e greu, dar deja incepi sa constientizezi asta. E un fel de coborare nemeritata dupa un drum lung urcat, un fel de retrogradare nemeritata catre zero.

Acestea nu sunt noutati, sunt insa raritati trecute cu bine de cei ce puncteaza in continuare.

Am auzit mereu ca "X" a fost campion la 12 ani si la 16 ani a jucat mai modest. Sau viceversa. In marea majoritate a cazurilor acesta este tabloul succesului sau al esecului, ramand firimiturile numite exceptii ce intregesc conglomeratul.

Nimic nu e usor, dar cand esti aproape, esti de fapt atat de departe, iar acest lucru este atat de periculos incat orice se darama fara a putea pune stavila. Se poate insa modela in timp, dar asta presupune multe.

A nu se ignora faptul ca orice noua etapa aduce cu sine ecuatii diferite, NU neaparat mai complexe ( de multe ori mult mai simple, incredibil, nu? ), dar diferite fata de ceea ce era pana atunci.

A nu se ignora faptul ca se diminueaza anumite componente ale pregatirii si se maximizeaza altele, ATENTIE, ale sportivului asa cum EL o poate face si nu ale celui de pe margine asa cum crede el ca sportivul o poate face.

A nu se ignora faptul ca dinamica competionala se schimba dramatic si strategic in functie de hrana necesara sportivului.

Si ...

A nu se ignora faptul ca banii nu aduc fericirea, dar intretin performanta. Investitiile cresc, riscul creste, nimic nu scade.

Esti aproape? Bravo, caci de maine vei simti cat de departe esti!

Cu drag,

Un sut in fes

Dar ce imi place sa port caciuli inexistente dupa care sa traga unii cu sutul ca asa au ei interesul macabru de a-si autosatisface poftele sau interesele oportuniste de pe-o zi pe alta in functie de balanta obrazului nepatat de bun simt. Dar chiar imi place sa adun matematic impunsaturi din partea opusa orbului gainii cu iz puternic de flescareala verbala plina de "ce ti-am promis a fost odata, azi e alta data!". Dar ce imi place sa fiu pus in fata faptului implinit culegand doar "EXIT" fara a avea macar puterea sa fac "PLAY". Chiar asa?

Sunt back in mazgaleala romaneasca dupa un drum lung si fara liniste. Am ajuns acasa cu bine si as vrea sa plec din nou la fel de bine. O singura zi si am inteles ca sunt in tara compromisului meschin in care am simtit din toate madularele ca mie imi revine "fesul", iar lor "sutul".

Am insa un zambet idiot ce fuge nervos in coltul gurii. Problema e ca am in dotare doua "fesuri". Iar lor le ramane acelasi sut. Cu stangul. Caci dreptul il folosesc sa paseasca inainte in rahatul vizionar al propriilor vise exotice cauzate de criza bat-o vina. Cat despre mine, eu folosesc celalalt fes pentru a ma putea feri de crivat. Sau a pune o pereche de blugi care sa nu arate a lipsa pe un flaps.

Nu mai am nimic de spus, doar ca ... am invatat de mic ca atunci cand promiti ceva trebuie sa respecti. Am invatat sa bati palma cu cel din fata si sa i-ei propriul cuvant ca semnatura unui contract sfant. Am invatat insa ceva dintr-o alta vreme ce a disparut in ceata. Azi e criza. Asa e, e pana si criza respectarii cuvantului dat.

Multumesc pentru tot, accept si palme daca aveti, sutul deja nu isi mai face efectul.

Cu drag,

Norocosul 13

Ar trebui cam o secunda sa iti dai seama cam cine ar putea fi norocosul 13. Sau poate doua daca ne-am uita intai la noi pentru o secunda si apoi am folosi secunda cealalta pentru altcineva. Cred ca fiecare impartim norocul si ghinionul in mod egal, dar ne face placere sa il maximizam un functie de situatie. Bine, nu e cazul meu, caci mie imi trebuie o singura secunda: eu sunt norocosul 13. Hai sa nu fiu asa, doar inca mai e ziua mea :)

Elena Bogdan si Noppawan Lertcheewakarn au terminat meciul cu numarul 8 impreuna in proba de dublu in acest an la turneele de grand slam. Au castigat 7 la rand si l-au pierdut pe al 8 lea, jucand doua finale de junioare ( Roland Garros si US Open ) si castigand prima dintre ele. Ceea ce e foarte bine. Cu un ochi se poate arunca manusa: a fost un esec. P-asta mi-l asum eu. Cu celalalt ochi insa se poate masura bucuria: a fost si un succes. Iar asta nu e al meu.

Cu siguranta insa ca totul se invarte la mijloc, astfel ca din amandoua imi asum cat se cuvine. Doar e ziua mea si cel putin azi gust din fiecare cate putin. De pofta.

Pe terenul 7 al complexului sportiv Billie Jean King, in urma cu trei ani Raluca Olaru si Mihaela Buzarnescu au jucat si castigat finala de dublu. Azi, pe acelasi teren, inca o romanca a bifat utima faza. Ceea ce, din nou, eu spune ca e bine.

Timpul isi numara secundele si ma atentioneaza ca trebuie sa termin de scris. Asa si e, urmeaza un zbor lung deasupra norilor.
In cateva zile voi afisa si ceva poze si premierea, pana atunci insa va doresc saptamana usoara si spor la scoala tuturor invataceilor. Nu uitati insa de educatia fizica asa cum, din pacate, altii o fac.

Din New York,

Cu drag

Finala de grand slam

Zilele de ploaie sacaitoare au acaparat New York-ul impingand inca o data adaptarea umana in fata multor altor laturi. Batalia nervilor a devenit apasatoare rupand din ritmul si concentrarea instalate de cateva zile constituind avantaje sau dezavantaje imediate pentru jucatori, o stare de fapt ce nu poate decat a fi acceptata si mai putin blamata. Nu ai ce face, inseamna pana la urma experienta.

Asa cum am updatat in articolul anterior juniorii au jucat indoor departe de Flushing Meadows, ocolind stropii de ploaie si intrand sub umbrela protectoare a unei sali cu multe terenuri. La simplu s-a produs surpriza, singurul ramas in cursa ( ca si favorit al hartiei ) fiind australianul Tomic, in timp ce la dublu Ema si Nop au castigat in doua seturi semifinala avansand astfel intr-o noua finala de turneu de grand slam de juniori.

Imi ramane insa ciuda enervanta ce inca imi provoaca mancarimi. E poate greu de exprimat, insa uneori cand te afli la momentul potrivit in locul potrivit trebuie doar sa fii atent ca celalalt ce sta la coada sa nu i se ofere nici cea mai mica sansa de a trece inainte. Caci o va face la cel mai mic semnal. Trebuie sa lupti, sa tragi, sa dai tot ce poti. Nu dureaza mult, dar efortul va fi rasplatit.

Cand joci de la egal la egal e vorba de concentrare, astfel ca totul se poate intampla. Cand esti la extreme insa trebuie sa dai tot ce poti sa fii incapatanat cu tine: esti in dezavantaj muncesti mult, esti in avantaj pastrezi ce ai acumulat. Pentru amandoua lupti, intr-un mod diferit, dar pentru amandoua e nevoie de o alta abordare.

Sunt jucatori si jucatori, fiecare joaca diferit in aceste conditii, dar cei mai buni sunt cei ce invata sa pastreze avantajul. Toti lupta la egalitate, toti muncesc cand au de recuperat, dar putini sunt cei ce inteleg ca nu e timpul de cadouri atunci cand conduc. Ai scapat momentum-ul, ai scapat si locul din randul oportunitatilor.

La inceput ii putem spune adaptare, dar pe timp ce trece devine automatism de urmat cu strasnicie.

Munceste pentru puncte, concentreaza-te sa faci primul pasul in fata si NICIODATA nu face cadouri inapoi cand te-ai distantat. Pune-l sa munceasca la randul lui asa cum si tu ai facut-o la randul tau.

Am avansat frumos in timp gustand in acelasi timp din placinta plina cu ciuda, o parere de rau ce ma agaseaza de doua zile incoace, un sentiment ce doare ca naiba, o realitate ce pana la urma a trebuit sa existe. As fi dorit insa nu aici, nu acum. Cine are insa dreptul sa aleaga asemenea lucruri?

Intr-o zi de 13 a unui septembrie innegurat undeva departe de casa pe taram american pot spune ca am avansat frumos in timp petrecand o zi speciala intr-un moment special cu o finala de grand slam, o aniversare si un gust amar ce tinde, totusi, spre dulce.

Rezultatul finalei il veti culege singuri, probabil ca nu voi mai putea updata la timp ceea ce se va intampla peste cateva ore. Oricum o fi, bucuria exista si ar trebui sa existe la cotele la care merita. Pentru mine insa ciuda va fi la acelasi nivel: Elena Bogdan putea sa castige acest turneu de grand slam in proba de simplu.

Din New York,

Cu drag

Update-uri

Ploaia marunta macina spectacolul sportiv intrerupand pana la zero orice urma de miscare. New York-ul este descoperit vizibil la acest capitol, alaturi de Paris suferind din plin atunci cand conditiile meteo devin nefavorabile.

Deocamdata nu se intampla nimic. Se sta si se asteapta. Urmeaza update-uri mai incolo.
Update: ziua de vineri a trecut repede, nimic fiind cuvantul zilei in New York in ceea ce priveste tenisul outdoor. Fiecare si-a omorat timpul in asteptarea deciziilor, majoritatea optand pentru pregatire in sala de forta.
Update 2: inca ploua la New York si azi sambata. Juniorii au fost mutati la un club cu terenuri indoor undeva la peste o ora de mers cu bus-ul, azi jucandu-se sferturile de finala si semifinalele probei de simplu precum si semifinalele probei de dublu. Diseara tarziu aici, dimineata devreme acasa Elena Bogdan va juca pentru un loc in finala de dublu.
Din New York
Cu drag,

O zi grea ...

Ma mananca palmele de ciuda si ma intreb un pic abatut: ce doare mai mult, faptul ca pierzi sau faptul ca ai fost atat de aproape de a castiga? Cred ca amandoua in acelasi timp, poate un pic suparare pentru infrangere si poate un pic dezamagire pentru ca a fost aproape de a castiga.

Nu prea am starea sa scriu, uneori insa ajungi sa vrei sa te descarci asa cum poti. Nu e cazul, insa privesc inapoi la o zi ce putea fi altfel, nu plina de bucurie, ci macar nu asa trista. O lupta insa mereu are un castigator. Nu intotdeauna e si invingatorul de drept, dar sportul e o felie a unor fenomene ce uneori nu au explicatie.

In fiecare zi se spune ca poti invata ceva, dar pentru mine sunt zile ca acestea in care nu vreau sa invat nimic. Nici nu vreau sa stiu ca exista. Dar ele fac parte din ceea ce imi place sau ne place sa facem. Si astfel le accept. Au fost, au trecut, dar ele raman cumva agatate.

Ema a pierdut la simplu, a castigat la dublu, dar pentru cateva secunde puteam spune si altfel. Si pentru asta imi e ciuda. Caci uneori trebuie sa treci praguri pentru a putea face mai mult. 

Antrenorul trebuie sa treaca primul peste pentru a putea merge mai departe. Azi am facut-o, dar de fatada. Nu am putut ascunde totul. 

Ma mananca palmele in continuare. Cred ca insa de cat am batut din ele. Si a fost atat de aproape.

Cu drag

Partenerul

La simplu, fiecare meci presupune un adversar si un partener. Este important sa fie doi contra unu pentru a castiga, cu atat mai mult cu cat in conditiile unui turneu de grand slam totul este cel mai inalt nivel.

Cine e adversarul? Cel din partea cealalta a fileului.

Cine e partenerul? Cel pe care nu-l vede cel din partea cealalta a fileului in fata lui.

Se spune mereu ca la simplu joaca unu contra unu, dar de fiecare data apare si al treilea, in functie de ce unghi vorbim. Iar acum vorbim dpdv al sportivului meu, sa spunem. Astfel, daca jucatorul meu isi face partener interiorul, cu siguranta are solutii pentru a castiga. Daca nu isi face aliat interiorul, atunci are doi dusmani si asta il poate face vulnerabil.

Cand cei doi sportivi joaca fiecare isi observa altuia punctele bune si punctele slabe. Ajung insa intr-un punct in care, daca se joaca de la egal la egal, conteaza al treilea. Evorba de concentrare. E vorba de momentum.

Cand esti in spate ai de munca. Cand esti in fata ai nevoie de disciplina. Cand esti de la egal la egal ai nevoie de un partener. Sunt lucruri clare, dar nu asa usor de aplicat.

Se intampla ca de cele mai multe ori sa iti faci cu greu un partener. Fara doar si poate fiecare vrea sa castige, isi doreste sa fie asa cum ar trebui ca sa castige, dar are deja doi adversari si, cel mai important e cel de langa el. 

"Nu ma pot concentra!" ... se intampla, dar nu o sa cada nimic din cer ca sa schimbe asta. Ochii care cauta solutia sunt lipsiti de putere, caci aliatul nu e pe margine, e chiar langa el. Uneori insa cel de pe margine trebuie sa preia la timp atributiunile pentru a putea reintroduce sportivul in lupta, dar, asa cum am mai spus, e un lucru delicat. Uneori e prea tarziu pentru a mai schimba soarta meciului, uneori nu.

Ce se poate face? Trebuie scormonit dupa aliat. E un partener ciufut, dar odata ce il trezesti, devine de nadejde. Nu cred ca exista o metoda standard, cred cu tarie ca exista incercari. Nu conteaza numarul lor, dar de la jucat pe picioare, incurajat, strans pumnul, schimbat tactica, trageri de timp, discutii cu arbitrul pana la chiar dat cu racheta, tipatul scurt se poate incerca orice. Nu e vorba de unsportmanlike conduct, e vorba de stari ce apar si trebuie depasite, e vorba de solutii cand esti la greu, e vorba de a invata fiecare ca cel ce nu se vede este un partener daca vrem sa fie.

E vorba intr-un final de a cunoaste limitele ce nu se vad niciodata, dar ele exista acolo undeva.

Detalii despre scor si toate cele din randul juniorilor dati click pe FRT, Opentenis si Tenidecamp.ro

Din New York,

Cu drag

De neuitat

Cat de frumos poate fi insa tenisul? De atat de multe ori incat uneori uiti ca e din ce in mai greu.

Aproape de miezul noptii Novak Djokovic a acordat interviul de rigoare dupa victoria in trei seturi impotriva lui Stephanek , apoi s-a indreptat spre banca, a luat o racheta si pret de cateva minute bune l-a imitat pe John McEnroe. Multimea a inceput sa aplaude, sa ovationeze, sa fluiere, sa guste din plin spectacolul oferit. Sarbul savura “placinta” lui favorita.

Intr-un final a terminat reprezentatia si aproape ca a ajuns la banca, dar nu a apucat sa mai faca nimic decat sa priveasca perplex cum John McEnroe a venit alergand, imbracat in camasa si pantaloni de stofa si inarmat cu o racheta, a intrat pe teren si l-a provocat la tenis.

Daca pana atunci clovnul era singur pe teren, din momentul acela showman-ul de drept devenise fosta mare glorie americana si, de parca nu ar fi fost destul, McEnroe ii intoarce rapid reprezentatia: se aseaza la serviciu si pret de cateva secunde bate mingea asa cum Novak o face.

Au urmat cateva schimburi scurte, dar magia fusese consumata.

De neuitat acest episod rar ce sparge tiparele incrancenarii zilnice, amintind la rece ( ce e drept ) aspecte ingropate de timp.

…

Intr-o cu totul alta directie, in aceeasi categorie “de neuitat”, ramane pentru mine exemplul de (ne)urmat al Verei Zvonareva din meciul cu Flavia Penneta:

1) De urmat pentru ca a luptat cu genunchii bandajati

2) De neurmat pentru felul in care a luptat.

Stau si ma gandesc uneori la ceea ce se invata din aceste meciuri de catre sutele de mii de copii aspiranti la un loc pe arena Arthur Ashe: sa lupte pana la epuizare sau sa se chinuie pana la epuizare. Inteleg lupta asa cum e ea azi, dar nu inteleg chinuiala, argumentand ca daca intri in meci ai tot dreptul sa lupti, dar nu si sa te autoschilodesti emotional.

Nu e insa si ceea ce conteaza pentru Zvonareva pentru ca acest comportament pe teren o si ajuta, rezultatele fiind martore. Acumuleaza o cantitate uriasa de energie negativa ce trebuie consumata urgent pentru a genera pasi constructivi imediat. Acesta este un raspuns palpabil. Astfel nu vad de ce ar face tot balamucul acela. Se poate discuta si despre rutine individuale de mobilizare si pastrare a nivelul optim de activare neuro-musculara. E si acesta un raspuns palpabil.

Exista ambitie, exista dorinta, exista atitudinea sa faci tot ce poti pentru a castiga sau atitudinea de a nu accepta infrangerea. Asta inteleg. Dar nu ar trebui sa existe macar o limita dintre lupta si schingiuire?

Pe de alta parte, daca jucatoare ca ea s-ar calma rezultatele s-ar diminua. E ca si cum nu ar mai avea nerv, parca ar fi legume miscatoare. Ar face implozii repetate ce distrug mai rau decat exploziile, ar fi un continut nou in acelasi ambalaj ce pur si simplu nu sunt pe aceeasi unda, ar fi roboti robotizati de incordarea cauzata de energia negativa acumulata. Putine sunt cazurile in care schimbarea aduce outcome-ul sperat. Unul este Federer, dar el este o exceptie.

Ceea ce ma face sa spun ca pana la un punct teoria caracteristicilor individuale poate fi sparta prin modelare in perioada copilariei. Nu cred ca poate fi schimbata, dar cu siguranta poate fi imbunatatita. Sunt unele obiceiuri ce se formeaza de obicei din dorinta excesiva sau frica excesiva in perioada primelor lupte competionale cam pana la varsta junioratului ce se cristalizeaza treptat daca nu exista sprijin din exterior. Ulterior va fi extrem greu, nu imposibil, insa presupune un efort urias din partea sportivului ce trebuie sa si castige cu un altfel de “obicei”.

...

Elena Bogdan a terminat primul meci invingand in doua seturi sportiva japoneza Miyabi Inoue, cap de serie numarul 13 si castigatoarea Openului Canadei de saptamana trecuta. Greul d-abia acum incepe, si desi a eliminat un cap de serie incomod dupa un meci jucat bine tactic, ceea ce va urma devine din ce in ce mai imprevizibil si nu mai usor cum s-ar parea.

Din New York,

Cu drag,

Batalia sistemelor

Tomic deschidea balul sperantelor australiene invingand in primul tur un jucator accesibil, fie el de prima suta ATP, undeva la polul austral in debutul primul turneu de grand slem. O singura victorie a aruncat in aer un sistem avid de reusita, o bula de oxigen ce a atras dupa sine si impreuna cu ea explozia media.

Oudin a surprins la Wimbledon, apoi aici la US Open. Nu a invins o jucatoare, ci a castigat impotriva granzilor, nu o data, ci de mai multe ori. Interviuri scurte, poze “regulamentare” in ziare, nimic iesit din comun au urmat acestor demonstratii de forta ale pustoaicei blonde. “Stop talking, Serena is playing” si sistemul isi culege roadele normalitatii pe taram american.

Am fost acolo atunci cand Tomic a castigat acel meci si am fost sufocat de expunerea la scara larga a unui simplu act de tenis. Sunt aici acum cand Oudin demonstreaza mult mai mult si aproape nici nu stiu cine e. Cantaresc oarecum greutatea evenimentelor, acceptand ca tenisul masculin merita mai mult decat cel feminin. Am devenit misogin fara sa vreau ingurgitand alene ceea ce este expus, incercand totusi sa gasesc o scuza care sa nu deranjeze vizibil.

Diferenta e uriasa intre cele doua exploatari mediatice. Se simte, se vede, se stie acest lucru.

Am invatat astfel ca acolo unde nu e nimic te agati de orice pentru a te face vizibil, iar acolo unde totul are corespondent la scara larga ajunge doar sa treci in revista continuitatea. E simplu de concluzionat: diferenta vine din traditie si este punctata de prezent pentru a putea a spera la viitor.

Stiu totusi ca banul produce si accelereaza reusita sistemului. Diferenta e uriasa, dar amandoua sistemele inving intr-un final. E un fel de investitie amortizabila prin intermediul amanuntelor conexe personajelor principale, dar totul pleaca de la baza pentru ca exista si un numitor comun: investitia sistemului in infrastructura. Iar exemplul este la indemana: 60 de milioane de dolari pentru noua cladire destinata pregatirii sportivilor in centrul national Billie Jean King. 

Se poate vorbi deci despre o batalie acerba intre sisteme din dorinta de a impune "produsul intern". Asa si este, dar ceea ce e mai frapant este ca acest lucru e o normalitate ce are in acelasi timp si continuitate.

Blogging din New York,

Cu drag,

Un tenis nebun

Imi place uneori sa spun ca am vazut destule. Exista insa probabilitatea ca totusi sa fi vazut mai nimic daca i-au in considerare, de exemplu, ceea ce se intampla in aceste momente la US Open: nume cu greutate au parasit scena destul de devreme, in timp ce altele urca esafodul succesului.

Orasul care niciodata nu doarme isi pune amprenta inca o data asupra schimbului de generatii sau, poate, isi permite a scoate din mocirla cateva bijuterii ascunse de tevatura granzilor. Ceea ce e bine pentru un sport devorator de nou.

Intensitatea insa la care se joaca impinge umanul catre zone limita ce pot crea premise periculoase, puncte-varf in care trebuie sa te mentii pentru a reusi intr-un ritm infernal, realitati ce aduc in prim plan epuizarea fizico-mentala si mai putin gratia tehnica. Incrancenarea a inlocuit de veto orice urma a artei trecutului, un trend ascendent pe care l-am acceptat pana acum, dar nu stiu cat vom mai putea sa o facem in conditiile actuale.

Cat de greu va fi sa ajungi sa joci tenis de cel mai inalt nivel?

Asa cum decurg lucrurile, asistam la propriu la lupte in octogon unde intra doi si iese doar unul. Este din ce in ce mai multa suferinta pe teren, lacrimi, frustrare, nervi, ambitie, orgoliu incat distingem cu greu cate o pala de tenis pur, acel tenis in care existau macar surasurile de fatada din timpul jocului. Din cand in cand multimea ovationeaza minute bune in sir, dar asta e spectacolul lor, nu si al tenisului. Daca plusam cu faptul ca s-a atins recordul de asistenta in arenele centrului national american, ajungem la concluzia ca platim pentru sacrificiu si mai putin pentru arta. Nu-s nostalgic, dar poate ca tenisul ar putea ramane la macar o treapta din ceea ce am putea gusta din plin. Si pentru asta ii multumesc lui Federer, caci inca mai exista o bruma de speranta.

...

Grand Slam-ul junioarelor si-a deschis portile in mod oficial, tablourile de concurs si ordinea jocurilor fiind gata in noapte. Ilinca Stoica nu a reusit calificarea pe tabloul principal pierzand in decisiv un meci disputat, dupa ce a condus cu 3-0 in setul trei. Raman astfel Elena Bogdan si Cristina Dinu ( ce face parte din echipe ITF ).

Cu drag,

Vrem, nu am avem cu ce ...

Si ceea ce e si mai grav, nu vrem sa avem cu ce. Doar vrem ... Am mai spus-o, o mai spun inca o data, poate o voi repeta tot de atatea ori de cate ori va fi nevoie: nu ajunge sa vrei, trebuie sa stii ce vrei pentru a putea spune ca esti pe drumul cel bun.

Stau la umbra unui copac si citesc ce mai e pe acasa. Parca ar fi aceeasi bucata de hartie pe care se scrie si apoi se sterge, se mazgaleste pentru ca apoi sa se deseneze, se rupe pentru a o lipi la loc, se arunca pentru a fi culeasa de pe jos. De multe ori vrem sa umplem un caiet, sa incercam poate sa insiruim cat de cat inteligibil pe mai multe foi un proiect oarecum constructiv si ajungem sa scoatem la liman aceeasi bucata de hartie plina de hieroglife atotcunoscatoare. Raman pagini goale ce poate ar putea fi umplute.

Spunem insa ca vrem ... si in secunda doi ne lovim de faptul ca nu avem cu ce. Incepem sa urlam unii la altii, incepem sa concepem solutii inovatoare, incepem sa pierdem timpul pe acceasi bucata de hartie. Atata suntem in stare sa facem. Dar vrem.

Motorul unei societati la modul general sau al unui domeniu la modul particular il constituie infrastructura. Vrem un turneu de tenis ATP 500 in Romania, dar nu avem infrastructura. Vrem sa hoinarim prin tara, dar nu avem infrastructura. Vrem noi, dar nu avem cu ce ... poate doar posibilitatea sa ne retragem in linistea gandurilor proprii pe care sa le asternem pe aceeasi foaie mototolita.

Cu drag,

Criza, bat-o vina!

Imi aduc aminte cu un oarecare gust amar cum televizorul turuia a placinte calde la sfarsit de alegeri ministeriale, improscand minute bune de gogosi in loc sa difuzeze, poate, vreun carnagiu sportiv pentru o medalie europeana. Am inteles rapid ca poate felia de paine a sportului isi va face loc la masa plina de bucate a guvernului, transformand o agentie intr-un minister ( ANS - MTS ) si sperand ca poate asa  visele nu vor mai fi doar o degringolada. Asa am inteles eu din toate mesajele mieroase ale celor ce pe langa ca au mai doresc si mai mult. Dar de la altii. Si am inteles exact pe dos.

Caci nu a trecut mult si la masa ministerelor rectificarile de buget au cazut ca si cortinele peste scenele secate de energie, aducand realitatea in prag de criza: nu sunt bani, iar daca sunt, nici vorba de sport. Astfel ca, noul minister infiintat, in loc sa aiba bani, mai nou este pus sa dea bani. De unde taica sa va mai dea bani din moment ce sportul traieste cu grisine? Si ma rog, cui? Nimanui nu-i pasa de sport ...

Uite asa, de atunci pana acum s-au produs numai involutii, criza bat-o vina devenind responsabila pentru toate esecurile si greutatile prezentului. Bellu insa spune bine: sportul e in colaps, dar din cu totul alt motiv. Ups, lovitura sub centura, ineficienta insa pentru cei care au obrazul un pic mai gros ca soriciul de craciun al vreunei scroafe gestante.

De ce s-au infiintat ministerele? Probabil pentru a culege singurele evolutii la scara mediatica din toate istoria recenta a romanului flamand de evolutie: sportul si turismul. Nu stiu cum stau altii cu brandul de tara, dar ma minunez ca prostul la cum stau altii cu sportul. 

PS: frunza de artar a scos 1 milion de dolari pentru renovarea tuturor terenurilor de tenis ce tin de autoritatile locale. Atentie, 1 milion doar pentru tenis. Acum, ghinda romaneasca sa de-a returul ...

Cu drag,

Where Celine lived, we played

Nu departe de Repentigny, gazda turneului de juniori din regiunea Quebec, se afla un orasel de provincie tipic acestei regiuni canadiene, cu iarba deasa in fata caselor, cu masini uriase misunand in stanga si dreapta, cu semne de circulatie la tot pasul, cu un altfel de viziune asupra a tot ceea ce misca. Nimic nu e deosebit fata de restul, liniste la tot pasul si de ce nu, exceptia ... din cand in cand cate un Harley mai sparge atmosfera de basm. 

Dar poate cateodata exista ceva un pic mai mult. 

Iesi de pe autostrada ce duce la Montreal, la doar cateva minute de terenurile de "slow" hard ale complexului juvenil si imediat pe stanga un glob pamantesc de dimensiuni impresionante te intampina calduros; ai ajuns in Charlemagne, locul unde Celine Dion s-a nascut si a copilarit alaturi de cei 13 frati si surori, undeva la marginea strazii intr-o casa ca-n imagine:

Am citit ce era scris pe tablita postata in fata casei, am masurat casa cu privirea in lung si-n lat si am facut ceva calcule mentale: cum au putut sa copilareasa 14 copii in casa din imagine?
Inapoi pe autostrada si ne-am intors la terenurile de tenis si turneul de juniori  .... pe langa multe altele se poate cuantifica rezultatul per ansamblu al junioarelor noastre: Cristina a pierdut in turul 2 la simplu si e in semifinale la dublu, Ema si Ilinca au pierdut in turul 3 la simplu si nu au jucat dublu. Se poate face si un briefing scurt asupra evolutiei lor, dar nu acum, ci pe hartiile raportului federal :) si nu de alta, dar trebuie sa o pornesc din loc catre antrenament.
Cu drag,

A invata sau a asista?

"Dreapta nu imi merge!" ... o spune copilul. El spune ca asa simte, de cele mai multe ori insa se poate spune cu totul altceva. De ce o face insa?
 - Probabil pentru a capta atentia. Sigur ca mai benefic este de a face bine lovitura de pe partea dreapta, dar cei mai multi sportivi inventeaza cate ceva pentru a fi bagati in seama. Din cand in cand.
 - Probabil pentru ca sunt prea perfectionisti. Nu sunt multumiti cu ceea ce reusesc si vor mai mult. Aici de multe ori sunt de vina "idolii". Cineva sa le spuna ca nicio copie nu se ridica la nivelul originalului.
 - Probabil pentru ca exista un antrenor care trebuie sa le spuna solutia. Ceva nu merge si imediat ochii sunt atintiti la gard. Si pentru a fi explicit, vorbeste cu voce tare si la obiect.
 - Probabil pentru ca eforturile parintilor trebuie rasplatite cu succes. Presiunea exista, atinge cote greu de dirijat si uneori mici interferente la "timing" produc frustrari. Se intampla cand parintele este ca o cicalitoare.
 - Cu siguranta atunci cand se revine dupa o accidentare. Sau dupa prea multe turnee la rand jucate ( cu meciuri disputate, bineinteles :) ... )
Probabil exista mult mai multi "probabil" ce pot continua lista. Ii puteti enumera voi. Ce insa as sublinia cu tarie este rolul antrenorului in aceste momente: ii inveti sa treaca peste sau ii asisiti sa treaca peste?

Sunt doua ipostaze diferite ce ar trebui intelese separat si nu impreuna sau, si mai rau, una dintre ele inlocuita. Personal accept ideea de a asista sportivul, in special la greu si a-l invata cate ceva, in special cand e usor. De cele mai multe ori insa observ ca se intampla exact diferit. Mai mult, "a asista" nu exista deloc. Sportivul trece de furtuna pe moment si ajunge, din pacate, in acelasi loc, mai devreme sau mai tarziu. A uitat oare ce a invatat?

Nu cred, cert este un alt lucru: in tenis o solutie merge poate o singura data "only". A doua oara ceva trebuie adaptat sau modelat sau schimbat. Urgent. Cineva trebuie sa o faca ... cumva cel care joaca? Asa ar fi optim.

"Nu imi merge dreapta fir-ar ea sa fie!" ... si uite asa o luam de la capat. Pana cand il vom mai invata sa scape cu solutiile de pe margine si nu cele din teren? Pana cand va fi prea tarziu. De cele mai multe ori.

PS: din experienta am observat ca "buba" nu e asa de mare si urgenta precum pare, de multe ori ei exagereaza ( nu tot timpul !!! ). Apoi, acolo in interiorul sportivului solutiile de iesire din impas exista, dar este mult mai usor sa ti le spuna cineva, nu? Si, ultimul lucru: e mai instinctual sa vorbesti decat sa asculti ca si antrenor - si asta e diferenta ce se va simti in timp pe teren.

Cu drag,