Mont de Marsan

Aproape de coasta franceza si la cativa km departare de Bordeaux gasesti un orasel pierdut in liniste si caldura sufocanta ce parca nimeni si nimic nu-l poate reschimba in vreun furnicar uman. Macar idilic vorbind. Natura si ceva beton, pasari si cateva strofocari de noxe, oameni garboviti de vreme si un carrefour aruncat la nimereala la marginea oraselului francez pot sau cu siguranta devin puncte de reper ale unui cuib de viata ce isi prelinge oxigenul de zi cu zi in asteptarea vreunui alt anotimp sau ...?
Cum timpul trece de parca ar sta cu drag pe loc am aruncat privirea si la ceea se presupune a fi clubul de tenis, o increngatura de terenuri de tenis pe zgura si hard combinata cu un teren de fotbal, ceva calarie si alte sporturi, multe la numar de altfel. Si ca si cum nu ar fi fost o regula, asezamantul se afla dispus la marginea pustietatii, o salbaticiune populata de o padurice si un raulet curgator de mai mare frumusetea. Sa notez ca un asemenea clubulet dintr-un asemenea orasel are in administrare cam cate terenuri cu zgura are CNT plus de 3 ori cele de hard plus de inca 2 ori cele de minitenis plus de inca 2 ori zidurile de batut mingea ...? Nu prea ca nu cred ca ar avea rost, nu?
Si cum stateam asa pe ganduri in miscare fiind catre locul de odihna imi sticlea o idee geniala: nu mai bine politai aici decat asa cum e pictat in header? Caci pana cand o viata plina de lupte apolitice contra nu stiu cui pentru idealuri marete ... campeoni? Da de unde ... timpul trece uneori in alte locuri asa cum uneori visezi ca se poate undeva acolo unde capitala striga sus si tare ca avem valoare ...
Cu drag,

Lacrima ...

O finala de grand slam de juniori, o finala de turneu futures fete, patru din cinci finale ale unui campionat national individual de juniori si o selectie pentru europene juniori au brazdat din plin ultimele patru saptamani … am si uitat cum e sa mai asterni impresii, prins ca intr-o gheara de permanentele lucruri de rezolvat ce apar acasa, minute bune ce au impins zilnic scrisul la coada prioritatilor. Cineva imi tot spune mereu: ”omu’ asta daca nu are ce face isi ascunde hainele si dupa le cauta pana le gaseste” , eu personal impartasindu-i realitatea spusa asemeni unui cadru permanent in care nu stau cat e ziulica de lunga, plusand oarecum ostentativ ca pentru a primi trebuie sa dai. Cat si cum, nimeni nu stie, dar cu siguranta exista un echilibru fin undeva acolo in acest imens dezechilibru simtit si retrait zilinic.
Printre turnee si sportivi, in sfarsit dupa ceva ani buni, in aceste saptamani trecute, cocotat pe un gard am putut rasufla usurat la sfarsit: ”am reusit!” Printre titluri si medalii, printre orele de munca si sutele de mingii urmarite alaturi de sportivi, un altfel de succes si-a facut loc in golul insetat de reusita personala. Reamenajarea gardului imprejmuitor al terenurilor bazei Iancului unde sportivii pasesc zilnic la antrenamente a atins faza de finalizare, un lucru marunt ce pentru multi pare banal, un rezultat ce insa nimeni nu il intelege decat, poate, cand decodeaza datele si greutatile existente. Ma bucur insa ca ceea ce am spus a fost realizat, o promisiune dusa pana la capat ce construieste inca “ceva” in acest carusel murdar al furtului calificat sub orice forma. Ramane “ceva” in urma, asa cum mi-am dorit …
Acum constat cu amaraciune ca timpul a trecut repede de la ultima minge a finalei de juniori de la Paris, agatat solid in a cincea saptamana innodata din sirul deja existent , undeva in gara Bordeaux, in drum spre o noua halta a tenisului. Totul a fost sters cu buretele de pe tabla cotidiana, ramanand o arhiva de amintiri gata de a fi de redeschisa ori de cate ori va fi nevoie de acum incolo. Si asta e “ceva”, nu?
Un zgomot infernal de locomotiva frantuzeasca imi baraie timpanele de cateva secunde indreptandu-mi gandurile departe. Urmaresc in stanga si in dreapta pasivitatea cu care fiecare isi croieste drum dupa niste coordinate ascunse, cautand cu disperare codul ce imi trebuie pentru a sparge lacrimile umane vazute cu coada ochiului la cineva ce dintr-o dorinta uriasa exprima pasivitate. Sunt deja prea multe minutele de cand debusolarea personala isi traieste in libertate dezmatul incat, poate, singura solutie e o lacrima de parere de rau revarsata de aceasta data de catre omul de margine in tandem cu omul din teren. Nu am crezut niciodata ca voi vedea o lacrima din neputinta ce ascunde un efort urias de vointa, caci am trait prea frumos printre lacrimile de bucurie ale ultimilor ani sau prea intens printre lacrimile de durere ale disparitiei persoanelor dragi. Insa niciodata nu e prea tarziu pentru prima data … desi, mai bine niciodata o astfel de traire umana.
Trenul a zbughit-o umil. La fel si gandurile mele. Sunt aici, desi asi fi putut fi in alt loc. Tot gata de turneu. Si asta e “ceva” al dracului de naspa, sa percepi cum totul se imparte simplu in doua, trei sau mai multe bucati. Ma simt ca o moneda ce isi exprima clinchetul zgomotos si apoi ranjeste cu o fata la soare si cu alta la pamant. Si nimic mai mult. Oftez si doar atat …
Nu pot sa nu scriu, la sfarsit, “ceva” contradictoriu vazut la nationalele de juniori: in atatia ani de citit tablouri de turnee nu am intalnit ca un sportiv acceptat pe tabloul de calificari in baza clasamentului la zi sa fie desemnat cap de serie pe tabloul principal al aceluiasi turneu, fara ca acesta sa fi facut inscriere tarzie si astfel sa fi beneficiat de clasament!!! Cum e posibil? A aplica in calificari un clasament intern si apoi a schimba pe tabloul principal cu un alt clasament nu se regaseste in nici un regulament al vreunei competitii de gradul 5 ITF de juniori … pe cand aici vorbim de nationalele Romaniei, ceea ce dpdv personal e grav, foarte grav.
Cu drag,

Rasarit de soare

"A trecut ceva vreme de la ultimul rasarit de soare privit in liniste sau macar cuprins in graba" ... Imi sopteam in liniste dis de dimineata pornit la drum haotic dupa o noapte plina de zvarcoliri, pasind in taina intr-o noua zi de duminica torida de vara intr-un Bucuresti amortit inca.
Nu am apucat rasaritul, dar am urmarit inaltarea lina a zmeului purpuriu de undeva de deasupra blocurilor pana in inaltul cerului compact. Acum dogoreste parintesc pe cer. Nici nu cred ca imi doream sa vad mai mult decat aceasta imagine-traseu decat asa sau, poate, influentabila intr-un sens comun ce ar fi schimbat frumosul la un standard acceptat si apreciat deopotriva.
Cobor ochii acum, urmarind zmeul buclucas cum isi continua drumul spre inaltul cerului ... cineva acolo dirijeaza parsiv traiectoria si cum soarele e deja prea puternic ma retrag la umbra. Am vazut ce a fost frumos, acum e timpul sa astept rasaritul de a doua zi. Pana atunci rasaritul lunii e parca mai aproape ...
Cu drag,

Amintiri din vagaunile unui Grand Slam

Asa a fost sa fie ...
Inceput greoi de meci redresat in mansa secunda aveau sa impinga finala de dublu a junioarelor pe un drum al sperantei intr-un turneu de grand slam. Tabela electronica isi completa randurile la indemnul arbitrului in conformitate cu realitatea unui amalgam de stari contradictorii de o parte si de alta a fileului, dictand sumbru inceputul sfarsitului simplu: supertiebreak. O suita de penaltiuri tenisistice aveau sa decida un rezultat sportiv, o inventie parsiva ce dpdv personal bruscheaza in totalitate dinamica unui joc. Asa a fost si de data aceasta.
“We will get any wild card if we win the doubles?” intreba thailandeza Noppawan inainte de primul meci de dublu. “No, I don’t think so” ii raspunde Ema; “Oh, but we will be in the picture, right?” si impreuna incepusem sa rasfoim cu suras cotidianul tenisistic emis zilnic la Roland Garros, publicatie unde pe langa tablouri si informatii utile se regaseau si pozele tuturor castigatorilor de anul trecut.
Primele doua puncte au zburat repede la adversare, al treilea si acum nu inteleg cum a putut fi agatat cu racheta si transformat in favoarea fetelor. In loc de 0-3 jocul curgea de la 1-2 si cat ai clipi s-au schimbat terenurile cu 4-2 “up”.
Tribunele erau aproape pline, cu siguranta si datorita faptului ca pana la finala de simplu Safina-Kuznetova nimic nu misca in mod oficial pe vreun teren. A fost un fel de presiune in plus de ambele parti in acele momente, caci pe langa prezenta umana aplauzele au curs in mod egal, o indecizie spectatoriceasca declansata daca vreti de frumos si mai putin de preferinte, sau, imi permit sa spun, de mixtiunea plina de charisma a celor doua echipe: o romanca si o thailandeza pe de-o parte, o englezoaica si o unguroaica pe de alta parte.
Scorul a urcat la 8-5 in favoarea fetelor, cu Nop la serviciu si sanse reale de finalizare. Totul s-a redus vizibil cu un 8-7 sec ce se anunta periculos, un 9-8 ulterior cu Ema la serviciu ce a crescut adrenalina.
Cautam cu privirea in acele momente exact locul unde de anul trecut am urmarit finala junioarelor dintre Ema si Simona, o rememorare instinctuala a ceea ce vroiam sa schimb atunci, precum si o dorinta uriasa ca anul acesta sa fie invers. Am vazut-o cu coada ochiului pe Ema batand mingea inainte de serviciu, apoi am comutat in plin pentru cateva schimburi pe cros si dintr-o data am dilatat pupilele la maxim: Ema anunta-se “out” la linia de fund si incercuise mingea, dar abitrul de linie isi lipise palmele.
Secundele in care arbitra de scaun a coborat pentru a verifica urma au trecut o eternitate … a fost fara doar si poate cel mai bun “call” facut pana acum de Ema. Restul ramane o parte a istoriei.
“Am castigat!” reusise sa tasneasca aspru … A fost castigat un trofeu de grand slam, o amintire frumoasa traita nu demult pe unul dintre terenurile sportului alb.

La cateva ore dupa premiere mi-am adus aminte de antrenamentul dinaintea finalei desfasurat rapid printre picaturile de ploaie. Apoi de primul set. Apoi de mingea de la o-2 din supertiebreak. Si de degetul ridicat la ultima minge in final. Stiam ca totul se schimbase radical din cauza ploii datorita faptului ca terenul era mai greu si mingea nu mai pleca, lucruri ce au afectat jocul lui Nop ( o jucatoare cu doua ambidextra ce loveste mingea plat ). Revedeam ingrijorarilea avute prin prisma rederularii mingiilor din primul set. Si restul ce a urmat.
Ce ciudat, si totusi a fost cu succes. Asa a fost sa fie ...
Am vazut multe, din nou, la aceasta editie de grand slam. Am refuzat insa sa le mai astern pas cu pas din tot atatea motive din care la un moment dat ajungi sa spui stop, ajunge, e timpul si de altceva in afara de scris memorii absurde.

Ce m-a frapat? Atmosfera din Philippe Chatrier la fiecare meci jucat de Federer si in special contra lui Del Potro:

Ce m-a incantat? Simplitatea si deschiderea cu care Guileromo Vilas a discutat cu Ema si Nop dupa finala de dublu.

Ce a fost in plus? Prezenta Ruxandrei Dragomir ca si presedinte de federatie alaturi de sportivi, un minus atotprezent in tot atatea imprejurari in care au fost si rezultate pana acum.

Ramane in urma un Roland Garros in care tenisul a inceput din nou sa fie trait prin prisma incertitudinii castigatorului ... pentru mine va fi insa si un pic mai mult!
Cu drag,

Victorie!

Un zambet de copil isi traieste in liniste bucuria dupa o descatusare uriasa: " am castigaaaat! Proba de dublu a Roland Garros Juniori 2009 isi are o romanca in prim plan alaturi de partnera ei, thailandeza Nop!
Acum incerc sa adun cat pot de mult bucuria, caci cu asa ceva nu prea esti rasplatit prea des intr-o viata de antrenor; un pas frumos petrecut alaturi de sportivi.
O sa revin, insa acum nu mai am cuvinte ...
Super Elena Bogdan, Super Nop,
Cu drag

Ploaie marunta

Ploaua incet, marunt si sacaitor la Paris in aceasta zi de sambata de inceput de iunie, o combinatie plictisitoare ce macina inca de dimineata nervii si energiile si asa diminuate de consumul de pana acum. Toata lumea s-a baricadat treptat in players lounge, fie sub Philipe Chatrier, fie sub Suzanne Lenglen in incercarea de a umple timpul ramas pana la meciuri. Afara vantul si picaturile de ploaie bantuie in liniste. Pustietate. Si nimic mai mult.
Mai e putin pana la finale, dar deocamdata e atat de mult. Ufff,
Cu drag

Greu de controlat

Zilnic intr-un turneu de grand slam esti nevoit sa faci fata agitatiei permanente. Aproape nicaieri nu gasesti un loc linistit unde sa poti petrece cateva minute departe de vacarm, poate doar un refugiu transparent undeva la vestiare putand inlocui incomfortabilul, un “long-temp” nedriblabil atata timp cat ai numele afisat pe ecranul televizorului mic si rosu ce te tine in corzi pana apuci sa intri la joc. Din teren si din afara lui, totodata si concomitent.
Pe undeva poti spune ca te simti ca in apropriea unui stup de albine zgandarit de caldura si curiozitate, un factor de stress ce impinge si distrage concentrarea in zone greu de dirijat constructiv, amanunte infime ce trunchiaza pas cu pas ceea ce se va transmite ulterior prin intermediul informatiei de orice fel.
Tot auzi mai tot timpul vorbindu-se despre mental … si constati ca un real manifest modern al sportului de performanta in care agonia si extazul nervilor jongleaza fluid intre reusita si esec isi poate gasi confortabil un loc in loja capilor de serie ce contribuie la dinamica desfasurarii fortelor. Inclini repede sa il declari responsabil de toate cele si asta pentru ca la orice pas iti sare in ochi, dar despicand cu calm si simt de raspundere ajungi la concluzia ca dintr-un cumul de factori mentalul este cel mai usor de jonglat cu el. Experienta in mijlocul agitatiei iti livreaza solutiile simple de focus pe ceea ce consuma mai putin in asemenea momente, dar pentru asta iti trebuie timp, rabdare si intelegerea fenomenului in ansamblul lui.
A nu deporta subtil insa mentalul in zone periferice, pentru ca cu cat e mai facil de lucrat cu el, pe atat de mult de instabile devin situatiile reale in care reactiile umane ulterioare isi gasesc corespondent atat de greu de sezizat, anticipat si controlat.
Trecand din partea pasiva ce macina secunda cu secunda energiile in minutele de dinainte si dintre meciuri ajung undeva intr-o zona sensibila ce corespunde planului de urmarit, actiuni successive duse pe mai multe planuri cu scop de modelare rapida a potentialului avut intr-un moment dat si adaptare imediata la nou.
Ce e cel mai greu la un astfel de turneu? Sa poti lupta contra fiecarui adversar impunand stilul de joc propriu sau adjustand favorabil totul la al lui, amintind ca toata lumea joaca la maxim pentru a castiga. De ce? Pentru ca asta conteaza cel mai mult. Nu prea vezi forfeit-uri, nu prea vezi retrageri medicale, nu prea vezi meciuri truncate, nu prea vezi meci renuntat usor … toata lumea vrea trofeul. Si asta face cursa extrem de dificila, cu atat mai mult cu cat in fiecare zi esti nevoit sa schimbi toata strategia in functie si de adversar, lucru ce nu mereu o poti realiza. Desigur, nu multi stiu, dar tot de atatea ori esti nevoit sa schimbi strategia in functie si de starea fizica ( de cele mai multe ori ) sau mici “defectiuni” tehnice aparute in propria ograda.
Ce e greu de controlat? Tocmai aceste lucruri! Poti jongla cu mentalul, dar daca oboseala fizica s-a instalat, iar timpul de refacere e redus, nu-ti ramane decat o incercare de adjustare. Cat de multe poti schimba daca urmatorul adversar are un stil de joc inconfortabil? Prea putine, dar teoreticienii convinsi cu siguranta nu sunt de acord, caci in orice ecuatie matematica exista o rezolvare. Si aici la fel, dar nu tot timpul in directia pe care si-o doreste fiecare.
De ce a pierdut Sorana? Pentru ca au fost cateva lucruri greu de controlat in timp redus! De ce si in intrecerea junioarelor Elena Bogdan a pierdut? Pentru ca au fost cateva lucruri greu de controlat in timp redus. Stilul de joc al viitorului adversar iti poate netezi sau ingreuna calea, minute bune in care victoriile sau infrangerile apar. Amandoua sportivele au trecut de un hop mare inainte de infrangere, pierzand aparent “usor” dupa. Oare insa ce e usor la un astfel de nivel?
Realitatile traite raman caramizi active ale unei acumulari de experienta probabil repetabile in timp, un trecut harazit sau nu ce tocmai isi face disparitia tacit.
Cu drag,

Calculul hartiei

Ce s-ar fi intamplat daca Federer trimitea dreapta in aut la 3-4 in setul 3? Cu siguranta nu vreo 9 ghemuri la rand castigate pentru a intra in setul decisiv si astfel calculul hartiei isi primea tributul inca o data in mod eronat la aceasta editie de grand slam. Aproape si atat departe totusi … caci Federer intra pe un drum in care, si dupa o zi de pauza binevenita, va fi greu de doborat. Palpabil insa mirosul trofeului devine din ce in ce mai apasator, un final de turneu ce poate aduce lupte frumoase cu finalizari neasteptate.
Agitatie mare in rest si, pe ici colo, bucurie imensa in tabara Romaniei odata cu victoria Soranei venita oarecum la timp, o continuare sa spun fireasca a ceea ce a fost in Budapesta la Fed Cup. In orice caz, o Sorana mai rabdatoare in teren, mai atenta la fiecare punct si cu o aparare extrem de solida a fost exact jucatoarea ce a pasit in sferturi la Roland Garros, un plus adaugat parca de nicaieri la jocul ei ce iata ca face diferenta. Urmeaza un meci insa extrem de greu, o australianca pe zgura cu un joc solid si fractionat, o altfel de inclestare a nervilor in care Sorana va fi vioara intai si nu outsider-ul, lucruri ce amestecate cu aceasta zi de pauza in care va constientiza cat de aproape e de cel putin o semifinala vor inclina balanta … speram cu inca o victorie.
Pe terenurile complexului, langa Suzanne Lenglen, Elena Bogdan a punctat si ea victorios impotriva adversarei ce acum doua saptamani o scotea din turneul de la Bonfiglio, un meci incarcat de ambitie “right on time, right here” ce a disipat din incordarea instalata. Bucuroasa si nu numai, a reusit si prima victorie in proba de dublu la distanta de cateva ore …
Pe seara oboseala se instalase, revenirea acasa cu bus-ul fiind alene. Dar ma refer la mine, caci euforia Emei era de nedescris dupa meciul Soranei, o consecinta reala a ceea ce va urma de acum incolo. “Se poate coach!” puteai descifra la fiecare gest, o realitate ce va atrage cu sine un capital de incredere incredibil pe care jucatoarele romance il vor capata. Ceea ce e bine, extrem de bine pentru tenisul romanesc …
Cu drag